„Incepe cu o privire pe care o cunosti bine, dar pe care o ignori. Spui ca ti se pare si ca nu ai vazut bine, ca esti paranoica si ca mintea iti joaca feste. Privirea se repeta, mai insistenta, trece de la ochi pe cele mai intime zone ale corpului, si ramane fixata acolo destul timp cat sa te faca sa te simti murdarita. Ti-e sila, dar iti spui ca majoritatea sunt la fel si ca poate ceva nu e in regula cu tinuta pe care o porti si maine vei imbraca ceva ce sa nu dea loc interpretarilor.
Te-ai gandit deja la sacoul acela cu un numar mai mare si la pantalonii care cad drept, la camasa care se incheie la 2 cm de baza gatului. Si poate ca ar fi cazul sa renunti si la rimel, si la ruj… Poate ca si astea atrag atentia intr-un mod care provoaca.
Dar nu. Nu s-a terminat. Privirea trece in cuvinte: „ce s-a intamplat azi cu tine? ti-e rau? Esti bolnava? Nu te simti bine?” Te gandesti ca probabil arati ca naiba si ca… Dar nu. Gestul care urmeaza si care se vrea protector, atingerea mainii, cu tact de molusca, iti aduce stomacul in gat.
Nu, nu e grija. E altceva fiindca privirea nu se dezminte. „Nu vrei sa iei azi o pauza? Uite, te invit sa mancam si sa ne plimbam, muncesti prea mult.” Refuzi. „Doar nu vrei sa ma superi?!” Ba da, vrei. Incepi sa-ti doresti sa-l superi si sa te dea afara ca sa nu mai tolerezi zilnic atitudinea aceea. Si nici atingerile „intamplatoare”. Nici ranjetul satisfacut de dupa in timp ce isi aranjeaza sugestiv cureaua de la pantaloni.
Fiecare zi aduce un gest nou, cuvinte, aluzii. Toate cu trimitere directa, insa insuficiente pentru a demonstra ceva. Fiindca stie cum sa o faca pentru a crea ridicolul in caz ca iti trece prin cap sa spui ceva cuiva. Respingerea si faptul ca ignori nu fac altceva decat sa-i creasca lui frustrarea si tie volumul de munca in compania lui in cele mai multe dintre cazuri.
Frustrarea se transforma in ura. Resentimentele au repercusiuni asupra eficientei tale ca angajata. Nimic nu mai e bine. Dar ar putea fi daca… Si daca nu, cu siguranta va exista alta care abia asteapta sa… Si te scarbesti din ce in ce mai tare: de el, de munca zadarnica ce nu mai este valorata, de tine. Lasi tot, semnezi in graba o demisie si pleci. Lasi munca si rezultatele de ani pentru ca te simti ultimul om, pentru ca nu stii unde si cu ce ai gresit pentru a ajunge in acest punct. Si luatul de la zero ti se pare mai simplu decat ascensiunea in asemenea conditii.
E drept? Nu stiu. Nu mai stiu… Insa mi se pare in continuare cea mai josnica forma de a avea o femeie.” – Vadvirág Violeta