„Nu-mi place Radu Afrim.
Eu îl iubesc pe Radu Afrim.
Ca pe durerea de stomac cu care am devenit în timp prietenă, pe care-am asumat-o ca fiind a mea, și care îmi provoacă și-mi definește stările extreme de care sunt atât de dependentă ca actriță. Îhî. Îmi iubesc pumnul ăsta din stomac. Așa-l iubesc eu pe Afrim.
Există regizori de care mă apropii empatic, simpatic, mă lipesc de ei în coup de foudre. Ăștia-s artiștii care ard. Ca mine. Vizibil. Le văd și flăcările când lucrează. Se mișcă ici și colo cu ele-n păr, în palme, în spinare. Afrim nu arde. Afrim frige. E încins. Pe dedesubt. Are un înveliș extrem de rezistent la grade uriașe de incandescență. E îmbrăcat într-o materie pe care a primit-o, cred, de la niște nepământeni pe când era prea mic ca să mai țină minte azi. Și de atunci își colorează materia asta de-l îmbracă. În viu, ciudat, atrăgător. Dar câteodată tot i se înroșește pe alocuri învelișul. Dacă pui mâna să îi afli consistența, te arzi. Profund.
Afrim e o făptură de care te apropii intrigat. Devii curios cum naiba funcționează. Căile lui nu-s alea pe care ai mai mers. Nu-s nici măcar asemenea.
Afrim e-o instalație alambicată care te atrage; și te apuci să-i cauți sistemul de funcționare logic-organică, ca să-l înveți și să-l urmezi, la naiba, ești actor!
Apeși un buton verde și se deschide o ușiță. Dai să te uiți ‘năuntru prin ușiță, și îți apare prin ușiță o gură Rolling Stones. O tragi de limba roșie și toată instalația se face-un pelican uriaș. Deschide ciocul, și în gușa-pungă amerizează supersonice, navete spațiale și parapante în culori stridente și alte zburătoare. Prinzi, până să închidă ciocul pasărea, un dirijabil și-l ții strâns. Îți deschizi pumnul și ai în palmă-un șoricel cu totul și cu totul alb care îți zice: „Mama!”. L-arunci cât colo în înalt, ptiu, Doamne, iartă-mă!, și explodează în cele mai frumoase artificii de la sfârșitul tuturor revelioanelor. Rămâi trăznit, cu ochii-n cer, de frumusețe, și artificiile-ți cad în cap ploaie de broaște care nu orăcăie, ci cântă ascuțit „Staying alive”. Broasca de ți s-a încurcat în păr curge pe tine șarlotă dulce de căpșuni, și te gândești să nu-ți păteze pantofii noi. Îi scoți, și-n stângu’, Moș Nicolae stă aplecat, surprins cu o nuia în mână. Te sperii și te simți frustrat că uite, e adevărată povestea cu nuiaua, copil rău ce ești, și-n clipa următoare Moșul ridică bățul și dirijează celibidizat sonata a 2a de Chopin avându-l la pian pe Che Guevarra cu labe de scafandru în picioare. Deasupra clapelor, ca partitură, e-o carte cu un băiat blond și costum verde pe copertă. Îți faci curaj să deschizi cartea fără să îl provoci pe Che, și-atunci băiatul strigă dintre pagini exasperat: „Desenează-mi o oaie, omule!”.
Și-atunci abia te liniștești un pic, îi dai un brânci lui Che Guevarra, iei Micul Prinț în brațe, îi ștergi o lacrimă care se face brusc fulg de zăpadă, te uiți direct în ochii lui, și îi spui calm și ferm: „Nu mai ești singur.” Și-i desenezi cutia lui Exupery și-l lași să vadă în cutie oaia cum o vrea el s-o vadă.
Afrim a desenat din nou la TNB o pălărie, o să ziceți. Sper că veți fi atât de liberi să vă dați seama că e, de fapt, un șarpe care-a-nghițit un elefant.
că „Între noi e totul bine” la TNB
cu Dorina Chiriac, Marius Manole, Liliana Ghita, Istvan Teglas, Natalia Calin, Florentina Țilea, Cezar Antal
scenografia Irina Moscu” – Dorina Chiriac
