Mă bătea, oarecum timid, gândul de a face curăţenie prin lista mea, deoarece nu interactionez cu mulţi dintre prietenii de aici. Ceea ce mă oprea să fac acest lucru erau anumite mesaje pe care le-am primit, de la oameni total necunoscuti, mesaje prin care eram încurajată să scriu mai des, să postez fotografii cât mai multe. Habar nu aveam că acei oameni mă urmăresc pentru că niciodată nu apreciau, ba chiar tăceau.
Ieri o prietenă din viaţa reală, tăcută de asemenea, cititoare a Dilemei, încântată de postarea mea cu pasajul din cartea lui Cezar Paul-Bădescu, m-a sunat să-mi spună că citeşte tot ceea ce scriu, lucru pe care nici măcar nu-l intuiam. Şi nu e singura din viaţa reală care mi-a spus aşa ceva. Ba chiar o altă prietenă îmi povestea cum, prietenul ei, pe care nu-l cunosc, îi mai zice, când şi când: hai să vedem ce-a mai scris profa de mate! 🙂
– Uite, mi-a zis o amica acum 5 minute la telefon, am 300 de prieteni. 200 din ei sunt oameni pe care i-am cunoscut sau stiu de ei. Din restul de o suta, 80 sunt oameni cunoscuti de prietenii mei, 18 sunt oameni cunoscuti de prietenii prietenilor mei, iar 2 sunt nimeriti din neantul internetului. Din 300, 30 sunt activi. Adica posteaza, comenteaza si citesc ce scriu ceilalti. Alti 30 sunt activi din cand in cand. Nu prea posteaza, rar comenteaza si o data pe an afli ca le-a placut un post de-al tau, pentru ca ai primit un „like”.
Ceilalti 240 sunt fantome. Nu scriu nimic, nu intreaba nimic, nu se cearta cu nimeni. Abia tarziu, dupa ani de zile, cand esti la o nunta, afli ca n-au pierdut nimic din ce scrii tu. Ca te-au setat pe „all updates” si ca se ingrijoreaza cand trece o zi sau mai multe cand nu postezi nimic. Ca nu stiu care gluma de-a ta, pe care tu ai si uitat-o, le-a mers la inima. Ca doneaza ajutoare unde le bati obrazul ca nu doneaza. Ca semneaza petitiile, pe care tu te infurii ca nu le semneaza. Ca isi dau copiii la scoala recomandata de tine. Si ca au aceleasi crezuri si sperante ca tine. Niciodata n-am sa mai dispretuiesc tacutii, mi-a zis. Si nici nu mai uit de ei.
Am inchis emotionat telefonul. Nici eu, dragi prieteni si fantome. Nici eu. – Liviu Mihaiu
