Zorro

„Astăzi a plecat Zorro, câinele meu bătrân și credincios. Îl voi ține minte tânăr, vesel și grozav de deștept, ca în poză, nu așa cum arăta în ultima vreme. A trăit vreo 16 ani, dacă nu mă înșel. În ultimul an începuse să cadă, iar de câteva luni nu mai vedea, nu mai auzea și abia se ținea pe picioare. Acum patru zile a mâncat ultima oară.

Axel Munthe – medic, scriitor și mare iubitor de animale – a avut și el câini pe care i-a îndrăgit și a suferit odată cu ei atunci când trăgeau să moară și se chinuiau îndelung. Un sigur lucru rămâne de făcut, crede Munthe: un prieten cu un revolver, neapărat iubitor de câini. Din respect pentru cel ce ne-a fost tovarăș și prieten loial.

Vremurile s-au schimbat și nu mai e nevoie de revolver. Acum e suficientă o injecție, precedată de un anestezic. S-a întâmplat ca prieteni buni să am și eu. Unul din cei mai dragi e Paul Grigorescu, un doctor excepțional, șef de catedră la Medicină Veterinară. Îl cunoaște pe Zorro din ziua când l-am adus acasă și i-a fost doctor toată viața. M-a tratat și pe mine, de boli luate de pe coclauri. Pe el l-am sunat în ultimele luni, uneori și noaptea, când Zorro se simțea rău. De vreo două săptămâni începuse să mă certe că las cățelul să se chinuie.

Ieri am luat hotărârea de care mi-a fost teamă, când s-a întâmplat un lucru de care nu vreau să-mi amintesc. L-am sunat pe doctorul Grigorescu și ne-am înțeles să vin a doua zi dimineața. Când l-a văzut pe Zorro s-a speriat. L-am întrebat cât durează. Un minut. I-a făcut anestezicul. Zorro a adormit liniștit, cu capul în mâna mea, în timp ce-l mângâiam cu cealaltă. Doctorul mă ținea de vorbă, ca să-mi mute atenția de la a doua injecție: că nu simte nimic, că doarme și nu se mai trezește, că a trăit neașteptat de mult și a avut o viață frumoasă, din astea. Timpul trecea, doctorul îl consulta tot mai mirat și la urmă tot mai încruntat. Și-a scos stetoscopul și m-a privit în ochi:
– Du-te în cabinet și așteaptă acolo!
– De ce?
– Nu-l lași să plece.
M-am dus. După câteva minute a venit doctorul, a trântit boneta pe birou și a zis: asta-i partea cea mai urâtă a meseriei mele. Apoi l-am învelit amândoi pe Zorro în pătura lui preferată, l-am pus în mașină și am pornit la drum lung. Voiam să ajung într-o pădure superbă, unde știu că i-a plăcut mult. Acolo, într-o toamnă la fel de lungă și de frumoasă, cam tot pe vremea asta dar cu multe anotimpuri în urmă, Zorro mi-a găsit prima trufă albă.

Am ales locul unde ne odihneam și ne jucam, la marginea pădurii. Mai aveam două ore până la asfințit. I-am săpat o groapă adâncă, să nu răscolească animalele pădurii. La a doua lungime de cazma, am scos un bulgăre galben. O mică trufă albă, într-un loc unde nu găsisem niciodată. Cine știe cât de rare sunt, înțelege ce întâmplare e asta. Puteam să sap un pas mai încolo. Când l-am pus în groapă și l-am învelit bine cu pătura, m-a apucat plânsul. Nu știu cât am stat așa.

La întoarcere, în mașină, am prins a zâmbi. Oamenii raționali pot crede ce vor ei, dar eu știu ce s-a întâmplat. Zorro a ajuns unde trebuie și mi-a trimis o trufă. Ultima.” – Marius G. Herghelegiu / November13

Comentati?