„Ura la români
D̶i̶a̶l̶o̶g̶u̶r̶i̶l̶e̶ Părerile exprimate în spaţiul public în ultima vreme parcă mă fac să mi se pară simpatice și tandre cele trecute şi care nu mai dospesc patima în nimeni acum, cele legate de fumători vs nefumători, de exemplu, unde credeam că s-a atins gloria. Nu s-a. Se pare că singura cu adevărat tradițională la români, popor mândru care votează de 30 de ani mai ales șmecheri, maneliști și infractori, dar mândru, singura tradițională cu adevărat, cum spuneam, este ura. Dar nu e nimic surprinzător. Ura se folosește la români în multiple situații, e bună la toate. Suntem singurul popor care la aniversări are urări. Avem urări pentru orice ocazie. Mai mult, o foloseam și ca aprobare, în vremurile apuse din care au răsărit personaje similare: la cuvântările Tovarășului se striga ura după fiecare paragraf citit. Și nu o dată, ci de trei ori! La final de an e paroxismul urei, când românul regretă că nu mai are timp pentru ea, cum reiese din tradiționalul „De urat aș mai ura, teamă mi-i că s-o-nsera, sad emoticon.” Avem o țară în care, dacă nu te încadrezi în idealul de frumusețe cu care ea, țara, să se poată mândri, ești automat „urât”. Ura la români nu e ceva nefiresc, așadar, curge prin sângele rasei noastre aeriene, ura la români e viscerală, o avem în ADN, că DNA nu mai avem.
Până și cultura se termină cu ea.” – Liviu Balint
