Oamenii

Oamenii – Un exercitiu de imaginatie al unui prieten m-a facut sa ma gandesc la ceva ce-mi bantuie prin creieri de o vreme: de ce trebuie sa crestem? De ce ne transformam? De ce vrem sa ne prefacem ca suntem ceea ce vor altii sa fim pentru ei?

Iubesc oamenii blanzi (poate pentru ca eu sunt ca o furtuna adesea), atat de blanzi incat nu-ti spun niciodata nici macar „du-te mai incolo”. Imi plac oamenii care imi pun si mie intrebari (pentru mine, nu pentru ei), si care nu se multumesc doar sa raspunda intrebarilor mele. Ii iubesc pe cei ce nu se baga cu forta in viata mea, care imi dau timp si imi inteleg nevoia de spatiu. Cei care incearca lucrurile care-mi plac mie si ma conving si pe mine (nu-mi impun ori imi dau ultimatum-uri) sa renunt la incapatanare si sa intru un pic in lumea lor.

Imi mai plac oamenii care nu se supara cu una-cu doua pe mine doar pentru ca nu ma port ca un om perfect si nu ma ridic la inaltimea asteptarilor lor. (Adevarul e ca prea avem cu totii asteptari uriase si daca nu renuntam la perfectionism – relational – riscam sa ne transformam in niste pitici rai cu limba ascutita, de critic.)

Imi plac oamenii care se lumineaza atunci cand ma vad si nu se plictisesc cu mine nici macar atunci cand recunosc si eu ca m-au prins intr-un moment in care sunt extrem de plictisitoare. Si-mi plac si oamenii care nu se prefac mereu ca sunt veseli si fericiti si perfecti si victoriosi, stiti voi, cei care impacheteaza cadourile in ce gasesc si ei prin casa pentru ca important e continutul, nu ambalajul.

Asta vreau sa ma fac atunci cand am sa cresc mare. If ever vreodata ….

exercitiuldeimaginatie

Comentati?