„Sunt pe lumea asta şi minciuni dulci, suave, inofensive.
Machiajul, de exemplu.
Nu mă mai fardez demult în „civilie”, rujul (roşu, cel mai adesea) e singurul ce mă mai însoțeşte zilnic.
La teatru, însă, machiajul e obligatoriu, necesar, transformator, ritualic. Şi minte convingător şi frumos.
Dar, abia după spectacol(e) mă aflu eu vulnerabilă la amăgirea virtualității măştilor mele. Mă emoționează grozav să văd cum oboseala începe să şteargă încet întregul arsenal cosmetic pus la bătaie. E un abandon atât de firesc (în) glisarea, topirea a tot ceea ce te prefaci că ai putea fi înspre ceea ce eşti fără putință de tăgadă. Bizară, splendidă şi atât de intimă voluptate să contemplu „la grande bellezza” descompunându-se inevitabil în aceeaşi – şi totuşi mereu în schimbare – realitate imperfectă, fragilă, comună …” – Dorina Darie Peter
