Cu trenul

„Plec cu trenul. Mișto pe Valea Prahovei: te uiți pe geam la mașinile care se târăsc de la Comarnic în sus și te-apucă un fel de plăcere că tu mergi mai iute, după care începi să visezi la anarhiști nenăscuți și la politici români fugăriți.

Mersul cu trenul la noi n-aduce nici cu Tolstoi, nici cu Twain: Caragiale rulz! Nu trage bine garnitura la peron, că se și repede unul să deschidă ușa din mers: vrea să fie primul, are ochii beliți, smucește, dă cu picioarele, mârâie, totul sub privirea speriată a fetiței sale. „Tati, tati…” aleargă ea cu pași mărunți după ta-su cel scos din minți – clipește des, mititica, e gata să plângă.

Bun, urcăm. În compartiment, una cu bilete luate online: vagonul n-are locuri decât până la 116, dar ea a primit un loc virtual: 126. Ce-i de făcut? Îl așteaptă pe naș – se așează pe locul 111, și, culmea, după 2 minute îi apare pe telefon chiar locul 111. Pfuai, ce potriveală, fii atent cum lucrează hazardul, uraaa: mai e dreptate în lume!

Pe urmă, vin doi tineri la vreo 30 de ani: au un copil. N-au decât 2 locuri, dar ocupă 3 – 4, căci copilul e nuclear, țopăie, răcnește, scuipă. Părinții: cu ochii în telefoane, comentează semnalul, ce chestie, nu mai am 4G, ai aplicația aia cu temperatura? Nu, nu există așa ceva. Serios, nu ziceai tu că există? – eu, una, mor de frig. Discută profi, cum e cu aplicațiile, cui servesc ele, n-ajung la nici o concluzie. Între timp, copilul dă semne de foame, iar mă-sa (una în spielhosen bavarezi, gen, numai că-i intră în… în… în fine!), mă-sa, așadar, îi dă toortitzi, copilul îi răspândește pe scaune, pe noi, pe jos, se urcă cu picioarele pe vecini, părinții (el desface o bere, ea îmbucă pizza) își văd de-ale lor, zic ceva de un playlist, au draci, așa-s ei by default, își vorbesc de parcă și-ar da porunci: dă-mi aia, unde-ai pus chiloții, nu știu, ai luat pamperșii, nu știu, copilul se cațără pe masă, sare, ne repezim toți să-i amortizăm căderea, numai părinții sunt potoliți, se chiombesc în telefoane, cică soțul face aplicații în viața de zi cu zi, copilul se repede la sandaua vecinei, îi desface o cataramă, aia se enervează, le dă sfaturi părinților, ăia, însă, tot cu aplicațiile, cu temperatura din tren, mama zice că îngheață, tatăl se miră, cică lui îi e cald. La Ploiești, vine unul cu loc în compartiment, mama îi spune să-i lase ei locul, ăla se strâmbă dar iese, no kids left behind, copilul viermuiește prin pizza scăpată de mă-sa pe jos, apoi se ridică brusc, f..e un cap în masă, zbiară, vezi dacă n-ai fost cuminte? întreabă aia cu sandaua, părinții nimic, mama se răstignește pe 2 scaune, tatăl suge bere, apoi cei doi schimbă locurile, se așează de-a dreapta și de-a stânga cucoanei cu sandaua, încep să-și paseze șervețele, bucăți de pizza, covrigi, la 10 cm de fața femeii, trenul frânează, mama o lovește în față pe cea cu sandaua, râde, noroc că n-are decât ketchup pe degete, cere de la vecină un șervețel umed (ea uitase să cumpere), copilul se agață de plasa de bagaje, face un flick-flack, cade în gol, îl prindem, mama e cu ochii în telefon.

Pe culoar: tărăboi – cei doi lăsaseră acolo căruțul, o obeză voia să coboare dar nu putea de căruț, mama dă ochii peste cap, nu se coboară ea la discuții, se răstignește, spielhosenul îi intră mai adânc în… în… în fine. Cu ocazia aia văd că-i iese din buzunar o lamă de bărbierit, o fi d-aia cu vitamina E pe tăiș, e roz, oare cum ar fi să i-o pui, naibii, pe gât și s-o întrebi: ce mai faci, Bubico? Apoi părinții se miră: ce chestie, avem 4 G, avem 4G, hai să vedem un film!

Gata, cobor. Oh, dar stai așa, frate: în Bubico era vorba de un pekinez sau de doi cretini de părinți?” – Florin Chirculescu

Comentati?