„De mai multe ori v-am spus cât abhor formalismul din învăţământ şi v-am povestit despre coşmarurile mele cu inspecţiile, ultima dată chiar în iarnă, când, în vis, nu aveam mapa cu hârtii la mine. Căci mapa e importantă azi, dar în ochii mei e zero, e un mare zero, e acel număr pe minus infinit, unde „minus infinitul” e marea de formalism inutil, menit doar a pune beţe-n roate cunoaşterii adevărate. De fiece dată, mă trezesc speriată, întrucât visez c-am uitat proiectele acasă, că iar am încurcat proiectele pe unitaţi de-nvăţare sau că am scris competenţe specifice în loc de generale, de parcă ar conta pentru ştiinţa elevilor acest fapt, că am o linie strâmbă la planificare sau că am o diacritică lipsă la fişa de lucru etc. Uneori, în vis, mă salvează elevii, punând, brusc, muzică clasică la ore, aşa cum obişnuiesc eu să le pun, în realitate, atunci când lecţia e uşoară. Coşmarurile mele sunt la propriu, fără exagerare; vă rog să mă credeţi că am o repulsie până la cer şi-napoi faţă de hârtiile din învăţământ. Mă trezesc cu palpitaţii. „Ei şi? Ce tragedie era că ţi-ai uitat proiectele care trebuiau date, atât timp cât lecţia a fost frumoasă, elevii s-au descurcat? Cât timp nu te simţi vinovată faţă de elevi, totul e ok, sistemul să mai aştepte”, îmi zic apoi, râzând în sinea-mi, pentru a-mi îmblânzi starea.
Nu am probleme cu inspecţiile-n sine, ci cu hârtiile care mi se cer. Detest proiectele de lecţii, detest acel limbaj, am mii de exerciţii în minte – precum, cred, au mai toţi profesorii – pot improviza pe loc, nu trebuie musai să le scriu, ştiu foarte bine ce am de făcut în funcţie de ritmul şi nivelul clasei, detest să fac proiect de lecţie la test, să scriu acolo că fac prezenţa şi că dau un test, recte că după luni vine marţi, e inutil totalmente, din moment ce e clar că dau test, din moment ce am testul la mine, detest să fac nu ştiu ce matrice, mai bine predau de 20 de ori matricile din matematică, detest toată umplutura inutilă care nicidecum nu te-mbogăţeşte la nivel de cunoaştere, ci doar te secătuieşte, te-mbătrâneşte, te stresează, furând din energia pe care trebuie s-o ai în faţa elevilor, astfel încât să predai cu drag, furând din timpul în care tu ai putea citi o carte bună, lucru care chiar ar putea fi de folos în faţa elevilor.
Detest să mă-mpiedic de anumite reguli, reguli care se schimbă după mofturile unora. Ani la rând, profesorul îşi propunea obiective într-o oră, aşa cum ne propunem şi-acum, aşa cum orice profesor îşi propune de când e lumea, verbul fiind la conjunctiv, dar a fost o perioadă-n care trebuia să ne propunem competenţe derivate, că suna mai pompos, folosind infinitivul lung, lucru controversat, de altfel, atunci când a apărut. Şi Doamne fereşte să greşeşti, în proiect, terminologia asta inutilă la vreo inspecţie, că sigur nu mai eşti profesor bun, chiar dacă ora a fost minunată. Dar azi importantă e forma, nu conţinutul orei, hârtia impecabilă, nu dăruirea ta de la clasă.
Da, am o aversiune viscerală faţă de hârtiile care se cer la inspecţii, dar nu mă deranjează deloc inspecţiile, fie el şi inopinate, în care nu mi se cere nimic, ci doar să se vadă cum predau. Să pot fiu eu, colocvială dacă simt, să pot face spectacol aşa cum fac mereu, aşa precum spunea şi un foarte bun profesor de fizică din Constanţa, anume domnul Sârbu care declara-ntr-un interviu: „La orele mele vorbesc despre fizică, dar şi despre viaţă, încercând să-i atrag pe copii, inventez tot felul de scenarii, râd se simt bine, intrăm în fenomene, iar mai zicem altceva. Nu e ceva pregătit, improvizez foarte mult şi lor le place. La sfârşitul orei, în ultimele 10 minute, pun întrebări să văd dacă a fost bine regizată ora şi îmi dau seama dacă am reuşit să le ţin trează atenţia.”
Nu prea poţi să fii la o inspecţie astfel. Puţini au acest curaj.
Mi-aduc aminte, eram prin primii ani de învăţământ, predam la un liceu de mijloc, iar domnul director de-acolo a venit inopinat la ora mea. Eram la o clasă de-a X-a, o clasă medie, aveam de predat lecţia „Binomul lui Newton”. Am predat-o aşa cum o ştiam eu din liceu, dar am explicat-o precum o explici unor oameni străini de matematică. La sfârşitul orei, domnul director nu mi-a cerut nicio hârtie, niciun proiect, nicio schiţă de lecţie, nici nu aveam aşa ceva, ci doar mi-a spus: „În sfârşit, am înţeles şi eu celebrul binom al lui Newton!” Şi m-a felicitat pentru lecţie. Îmi venea să-l îmbrăţişez în clipa aceea. Oricum, niciodată n-am fost strict oficială la inspecţii, niciodată n-am putut să fiu robot. Ba chiar am dat citate sau versuri, precum obişnuiesc, am făcut glume, încercând să-ncălzesc atmosfera.
N-am să mă-mpac niciodată cu ideea că fix aceleaşi exerciţii din proiect, trebuie să le fac şi la oră. Mi se pare că astfel ni se sfidează inteligenţa, creativitatea, urmărindu-se parcă îngustimea noastră şi puterea de memorare, nicidecum spontaneitatea sau harul. Unde mai e improvizaţia de moment, precum şi adaptarea la nivelul clasei în acea oră?
Mi-aduc aminte că la prima mea inspecţie, când nu cunoşteam regulile care se impun, eram şi mai aeriană decât acum, la un moment dat, la o clasă de-a XI-a, o clasă bună de matematică-informatică, mi-a venit brusc, într-un anumit context adecvat momentului, să le dau un exerciţiu de fineţe, legat de proprietatea lui Darboux. Fireşte că nu era în proiect, nici nu m-am gândit acasă la el, dar doamnei inspector i-a plăcut exerciţiul, după cum mi-a zis ulterior, ba chiar m-a-ntrebat cum de mi-a trecut prin minte, mai ales că eu eram la teorema lui Lagrange, dar, totodată, repetam cu elevii continuitatea şi derivabilitatea. Nu conta că elevii nu au ştiut, important era că i-am pus pe gânduri şi că le-am explicat apoi. Aşadar n-am respectat întru totul proiectul făcut acasă şi a fost foarte bine. Îmi plac aceste momente în care sunt lăsată să fiu liberă şi să cutreier ce înălţimi vreau eu la oră.
Poate unii chiar iubesc să buchisească tabele şi tabelaşe, poate chiar iubesc acel limbaj inert care mie nu-mi transmite nimic, din contră, am alergie la el, însă firea mea artistică, modul în care eu pledez pentru o cunoaştere adevărată, pentru o cultură reală sunt total incompatibile cu formalismul despre care am pomenit, cu-acest Cezar al hârţoagelor care-şi cere nesăţios tributul.
În spatele lui se află însă sufletele unor copii care n-au nicio vină şi nici nu înţeleg de ce profesorul lor e stresat, obosit deja, dezinteresat, cocoşat de mape, de punctaje şi de tot tacâmul care-ngreunează meseria de profesor în ziua de azi. Ei vor zâmbet, dăruire, implicare. Am observat adesea: cum sunt eu, aşa sunt şi ei. Dacă eu sunt veselă şi ştiu să-i fascinez, să-i dinamizez, ei zbârnâie. Dacă sunt posacă, stresată, obosită, apatică, după chipul şi asemănarea mea vor fi şi ei.
Să nu uităm totuşi că profesorul nu e Dumnezeu şi nu e nici robot care doar să turuie mecanic lecţia, ci e doar un simplu om.
Pe cât de mult detest formalismul din învăţământ, pe-atât de mult iubesc să-i învăţ matematică, dar şi cât mai multe lucruri folositoare. Învâţ, la rându-mi, din relaţia cu ei, iubesc să le-mpărtăşesc din literatură sau muzică clasică, ador să-i văd cum m-ascultă fascinaţi, iubesc să le văd zâmbetele şi-uimirea pe chipuri.” – Ioana-Steluţa Manea