„Cum să vă spun despre ea? Miroase a zăpadă, a brad, a pământ reavăn, a liliac, a floare de tei, a grâu încins al lui iulie, a val sărat, a cozonac scos din cuptor, a asfalt topit de Bucureşti. Are gust de codru de pâine caldă, negresit cu salata de vinete şi ardeii copţi ai bunicii, la întoarcerea din tabără. A zacuscă de toamnă, a măr copt cu miere, a lobodă şi-a ştevie şi-a urzici. A vin fiert, numai din cană smălţuită de lut.
La atingere? Uneori ţepoasă, ca o cuşmă de fân uscat, ascuţită ca zimţii muntelui. Deseori rotundă şi netedă, ca piatra pe fundul râului, nenumărată ca grauntele de nisip, preţioasă ca nestemata macului în mijloc de lan. Brodată cu cruci şi cu flori şi cu semne – însemne, cu brazde şi păsări, cu noduri de dor şi brâie de lacrimi.
Verde cât vezi cu ochii, cât ne vom pricepe astfel să o lăsăm să fie, albastră şi vie ca o mare care nu e neagră, apusă şi răsărită de un soare imens, parcă numai al ei. Clinchet de argintie, precum ceaţa şi bruma şi gheaţa şi toate apele ei. Gălăgioasă, înghesuită, pestriţă în aşezările noastre, întortocheată în gânduri, tot blândă şi cuminte până e scoasă din sărite, tot umblând pe calea ei negăsită, tot râzând cu un ochi şi plângând cu celalalt. Tot cântând şi rostind şi tăcând în cuvintele acestea şi în toate cuvintele care înseamnă, cu adevărat, ceva pentru noi. Românie.” – Smaranda Vornicu Shalit Foto: Eduard Gutescu / National Gepgraphic