Se uita la mine cu ochii lui de un albastru curat-curat de tot, așa cum au fost ai bunicului meu, și ai străbunicului și ai străbunicii și cum au fost și ai mei cât timp am fost copil. Ne-am așezat sub teiul cel mare din curte, sub care se jucase împreună cu bunicul meu, care îi era frate, când erau copii și sub care cu siguranță stătuse și străbunicul și străbunica, și stră-străbunicul, altfel nu se poate, la cât de bătrân e copacul. El s-a așezat încet, încet de tot, bătrânește, eu m-am lăsat să cad exact ca un sac plin cu cărămizi pe butucul care servea drept scaun. La dorința mea, mă purtase prin pădure timp de câteva ore, pe niște pante atât de abrupte încât în nu puține locuri trebuia să mă țin cu mâinile de rădăcinile de pe versant, ca să pot urca. La cei mai bine de 86 ani ai săi, nici nu simțise plimbarea, în schimb eu, neavând nici măcar jumătate din vârsta lui, abia făcusem față. E drept că el toată viața lui numai asta făcuse, în munții în care s-a născut și a trăit tot timpul. Vrusesem să îmi dezvăluie tainele numai de ei cunoscute ale alegerii lemnului din care făceau apoi diverse lucruri folositoare și pe care le vindeau de generații “în jos”, adică celor de la câmpie, unde lemnul e rar și unde le lipsește meșteșugul. Lemnul ăsta nu doar că nu are niciun nod de sus până jos, indiferent cât de înalt e copacul tăiat, dar nici nu putrezește lăsat fiind în ploaie, chiar dacă nu e niciodată lăcuit sau vopsit. Oamenii locului, mai ales cei din familia mea, au învățat să-l aleagă și să-l taie când și cum trebuie. Mi-a dat de învățătură cât să o țin minte poate toată viața.
Vorbind noi de lemn și de meșteșugul prelucrării lui, sărind de la una la alta, am ajuns să vorbim și despre oameni. Știa că așa cum el lucrează cu lemnul, eu lucrez cu oameni. Întâlnise el în viața lui probabil mai mulți oameni decât am întâlnit eu până acum și chiar dacă n-ar fi fost așa, de observat cu siguranță i-a observat cu atenție și înțelepciune. Cu toate că slujba lui de plugar nu avusese darul să îl ajute să studieze oamenii cu mijloace științifice, experiența și poate ceea ce a învățat de la oamenii bătrâni și buni dinaintea lui îl făceau să vadă lucrurile limpede și cu o seninătate și un calm care mă va uimi întotdeauna.
Îmi vorbea ca de obicei, fără nicio grabă, aș putea spune că vorbea chiar rar, alegându-și parcă foarte bine cuvintele, indiferent de subiect. După câte o scurtă propoziție, pentru că nu vorbea niciodată în fraze lungi, făcea uneori o pauză care dura atât de mult încât cu greu mă puteam abține să nu mă foiesc stânjenit sau să nu spun eu ceva. Mă stăpâneam cumva cât puteam, pentru că adeseori după o astfel de pauză spunea câte un lucru atât de chibzuit, încât îmi venea să îl iau în brațe pe sus și să îl sărut pe amândoi obrajii și să îi spun “Să nu mori niciodată, avem nevoie de tine și ne ești atât de drag!”
Se uita acum la mine cu ochii lui de un albastru curat-curat de tot, cum fuseseră și ai bunicului meu și ai străbunicilor, de printre ridurile adânci care îi brăzdau în toate direcțiile fața slabă de tot și arsă de soare. Vorbeam de oameni. Mă întreabă cu zâmbetul misterios pe care și-l punea uneori, când probabil mă cântărea ca să vadă ce am să zic sau când urma să îmi dea un răspuns înțelept, fără să lase vreodată să pară că e superior prin ceva, ci de parcă orice ar spune nu e decât o poveste adevărată, obișnuită și normală, firească din viață, care se întâmplă pentru că asta e viața, trebuie să se întâmple pentru că altfel n-are cum și pentru că așa sunt oamenii, pur și simplu.
– Știi cum sunt cele mai multe lemne în pădure, nepoate?
Atât. S-a cufundat apoi în pauza lui cea lungă, uitându-se la mine cu ochii săi blânzi și albaștri, care dacă mă priveau mai mult timp, fără voia mea căutam să mă uit în altă parte pentru câteva clipe, numai să scap de adâncul lor liniștit pe care nimic nu părea să îl tulbure.
Timpul trecea și nu se auzea nimic în jur înafară de liniștea susurată uneori de foșnetul frunzelor de tei mișcate de vânt și de gâlgâitul înfundat al vreunei găini ofuscate de zgârmatul fără success prin țărâna din curte.
– Nu știu, mi-am mărturisit după o vreme ignoranța, după ce trecusem prin minte o grămadă de răspunsuri, niciunul demn de a fi spus, după părerea mea.
– Strâmbe, nepoate, strâmbe. Așa și cu oamenii.” – Bogdan Briscu