Cine a inventat bungee-jumping-ul?

Cine a inventat bungee-jumping-ul?

In 1980, posesor al unei combinatii de imaginatie, balls si un pic de amintiri de fizica Newtoniana, un neo-zeelandez a sarit de pe un pod si a dat nastere unui fenomen mondial.

Confesiune: N-am sarit niciodata cu coarda elastica, adica nu am facut numitul bungee-jumping — nici de pe un pod si nici chiar de la o inaltime pentru incepatori cum se poate in parcurile de distractii din lume. As fi putut, daca as fi vrut, in 1996 cand am fost in State, dar stupizenia demersului combinata cu teama mea de inaltime dau un obstacol de netrecut. M-am intrebat insa de vreo cateva ori cine a fost nebunul care a avut ideea de a se lega cu o franghie de picioare si de a se arunca de la o inaltime criminala fara vreo siguranta ca nu se va zdrobi direct de sol.

Ei bine, permiteti-mi sa vi-l prezint pe Chris Sigglekow cel ce a starnit acest fenomen. El este subiectul documentarului realizat de Alex Sutherland – The Jump – pentru neo-zeelandezii Loading Docs, o initiativa dedicata realizatorilor de film. Un subiect de documentar de pana in 3 minute. N-a fost o sarcina usoara, dar Sutherland s-a achitat de ea cu brio.

In anii ’80, faimosi pentru parul lung si muzica buna si tare (cu precadere metal!) Chris Sigglekow a venit cu ideea. Isi aminteste ca testul pentru aceasta saritura a fost facut cu un sac (de cartofi) pe care l-a umplut cu pietre si l-a aruncat de pe pod. A lovit apa, s-a desfacu si s-au imprastiat toate piesele.

Un amestec de clipuri 5D cu imagini de arhiva din 1986 — cand Sigglekow semana cu tanarul Phil Collins. Povestea asta poate fi noua pentru multi din cei ce formeaza publicul in general, dar este unul extrem de familiar pentru Sutherland caruia Sigglekow ii este socru. „Cunosc familia de cand aveam opt ani. Imi amintesc colacii de cablu de bungee din jurul casei lor, asa ca povestea si filmul imi erau in minte de multa vreme. Interviul a avut loc intr-o singura dupa-amiaza, dar s-a bazat pe multe conversatii pe care le-am avut cu Chris de-a lungul anilor.”

Limita de 3 minute a fost un prag tare greu de inghitit si editarea s-a dovedit a fi cea mai dificila parte a procesului. A ramas atat de mult material, ce ar fi pacat sa se piarda, incat Sutherland se gandeste la o versiune mai lunga in viitorul apropiat.

Comentati?