„Stratul fotosensibil al memoriei
Nu oricine avea aparat de fotografiat atunci. Să nu mai spun că era foarte greu să încadrezi unul într-un telefon, pentru că toți aveam fixuri. Aveam mai multe cuvinte pentru ce aveam: nu era ”telefon-mobil”, ci ”telefon-pe-mobilă”, de ex.
Nici eu nu aveam aparat foto. Doar un Smena pricăjit, dar în care încăpea un film normal, de 36 de poziții, marca Azomureș. Și mai aveam un fel de cameră obscură ca personalitatea mea de atunci, undeva în pivniță. Camera, nu personalitatea. Acolo îmi petreceam orele trecându-mi prietenii prin tot felul de soluții, ca să-i pot scoate cu fața curată. Dacă mă supăra cineva, îl lăsam mai mult în soluția aia și ieșea ori mai întunecat, ori cu pete. Mă descurcam cum puteam. Mă bazam mult pe PhotoShop. Care era magazinul de unde îmi procuram materia primă pentru un hobby pe care nu l-am stăpânit bine niciodată.
Cele mai multe fotografii nereușite le-am făcut în clasa a XII-a. Finalul unei vârste care ținea de câțiva ani deja și care ne tot aduna sâmbăta pe la bairamuri. Apa sâmbetei pe atunci era berea, nelipsită la întâlnirile astea, și nelimitată. Eu nu beam. Și așa nu-mi ieșeau pozele, dacă mai și consumam ceva trebuiau inventate cuvinte noi pentru ce făceam eu.
Dar ne simțeam bine.
Cel mai interesant moment a fost într-o zi, când ne-am întâlnit iar mai mulți, fără să creăm event. (”Vii, mă?” ”Vin!”) Eu, tot cu Smena meu. Dădeam click și atunci, dar nu mă trimitea la altă pagină. Nici nu concepeam așa ceva, era bine acolo. Clickul și poziția de film. Clickul și amintirea. Simplu, știu. Doar că, la un moment dat, pozițiile din film se mai și terminau.
Așa a fost și atunci. Dar oamenii se simțeau foarte fain și tot voiau poze și tot aveau idei, așa că am făcut blitz un calcul: dacă le spun că nu mai am film, se vor întrista și se duce naibii vibe-ul, sau cum se numea pe atunci starea aia. Dacă nu le spun, starea poate continua. Apoi mai văd.
Și am continuat să fac poze, fără film. Doar playback, sau mai bine zis click-back. Și a fost ok, am ”prins” multe momente interesante, impregnate doar în stratul fotosensibil al memoriei și atât. Și starea de bine a continuat. Oamenii au zâmbit în continuare, în fața unui aparat foto inutil, fără nicio poziție rămasă, decât una de stand-bai.
Au trecut anii. Aparatul Smena nu mai e de mult. Tăvile unde hârtia aia albă se umplea de prieteni nu mai e. Tancul de developat s-a stricat, l-am aruncat. Aparatul de mărit s-a micit tot mai mult, până a dispărut. Eu m-am mărit și m-am îndepărtat. Pivnița a rămas doar un loc întunecat.
Dar uneori îmi dau seama că de multe ori facem cum am făcut eu atunci. Continuăm să facem poze, chiar când ni s-a terminat filmul. Unii dăm clickuri imaginare, alimentând o stare, alții zâmbim. Pentru că altfel nu se poate, plecăm naibii acasă cu toții.
Și încă e lumină.” – Liviu Balint