„A fost odată un om ca toți oamenii care și-a construit o casă undeva, la munte, lângă o pădure de brad. Trăia singur omul. Atât de singur, încât lăsa adesea ușa casei larg deschisă și se bucura când vietățile pădurii îi treceau pragul. Unele cereau de mâncare, altele se lăsau mângâiate, ba chiar erau și dintre cele care își făcuseră obiceiul de a se odihni pe prag noaptea întreagă. Un alt om a venit și a cerut adăpost. Era flămând, însetat, obosit de drum lung… Și a rămas. Cu fiecare zi prindea mai multă putere și parcă devenea stăpân pe loc. Omul care construise casa se bucura că are cu cine să împartă totul. Până intr-o zi, când celălalt a dat foc casei: e prea mică și urâta! Avem nevoie de una mai mare! EU am nevoie de una mai mare! Și a plecat.
A plâns… S-a uitat la ruinele fumegande și și-a amintit fiecare cui pe care l-a bătut, fiecare lemn pe care l-a cărat în spate din pădure… S-a întins în cenușa caldă și n-a mai știut de el zile la rând. Apoi s-a ridicat, luând cu el mirosul de fum, și a pornit spre mare. Auzise că e frumoasă, că valurile ei spun povești și nisipul alină durerile când îți mângâie tălpile. A mers cale lungă, cu picioarele zdrențe, sângerând, cu foamea crescând în el, și într-o dimineață a văzut-o. Era acolo, cu broderia ei de spumă scaldand aurul plajei. N-a înțeles nimic din ce-i spunea, dar vedea că apa ii face bine și rănile se cicatrizează.
A început să construiască alta casă. De piatră. Sa nu mai intre nimeni. Luni întregi i-a luat. Când obosea, asculta valurile sau scria în nisip cu un bețișor. Desena un alt soare, care zâmbea, așa cum fac copiii mici. Uneori desena inimi și se gândea cui i-o fi venit în minte să dea forma aceea de petala de floare unui organ atât de urât…
Când casa a fost gata, a privit-o bucuros. Era perfectă. Trainică. Nimeni n-ar fi putut-o incendia. Nimeni nu i-ar fi trecut pragul fără voia lui.
Foamea… Marea avea pește. Și-a construit o barcă, apoi o undiță. Si a avut de mâncare. Când furtuna a alungat soarele și nisipul a început să se ridice în valuri inecacioase amestecate cu apa sărată ce se izbea de stânci, și-a dat seama că făcuse treabă bună. O secundă înainte de a închide ușa a zărit silueta înaltă, întunecată, garbovita sub biciul ploii. „Nu va fi nimic dacă il las să intre în noaptea asta… Nu pot lăsa afara un suflet.” Și a împărțit cu el mâncarea, zâmbetele, poveștile, speranțele… Afară se făcuse de mult vreme bună, dar în căsuța de piatră timpul curgea altfel. Sau se oprise? Nu-i mai era foame. Nici sete.
Cât să fi trecut? O zi? O lună? Un an? Doi?
„Casa ta e destul de încăpătoare… Ar merge să mai primim pe cineva în ea, ne-am distra mai bine.”
„Crezi?” a întrebat neîncrezător. „Hm. Poate. Mă mai gândesc.”
În casă nu a intrat nimeni. Dar în fiecare seară, de atunci, sentimentul de spaimă creștea ascultând voci necunoscute de afară. Nesiguranța il copleșea uneori. Și singurătatea. „Eu voi pleca. Sunt in plus aici. Poți să rămâi dacă vrei…”. Celălalt abia l-a auzit și, fără să întoarcă privirea de la cei ce îi țineau atenția trează, a răspuns: „Nu contează. Eu sunt aici. Am grijă de casă.”
Atunci a înțeles glasul valurilor, ca o chemare. Și a plecat încet să le îmbrățișeze.” – Vadvirág Violeta