Alexandru Andrieş seamănă foarte mult cu o zi de duminică. Nu întâmplător l-am ales de multe ori ca însoţitor perfect al cafelei de duminică dimineaţă, care are farmecul că după ce o termini nu trebuie să o iei la goană, ci poţi aştepta, liniştit, următoarea cafea. Poţi să stai şi-un an cu ochii în tavan, n-ai nicio treabă. Andrieş nu e un simplu artist-arhitect, ci un arhitect al simplităţii. Al stării de bine. Pe planeta lui îţi tot vine să mergi. Doar că nu în fiecare zi e duminică.
Un prieten se verifică în timp, iar Andrieş nu m-a dezamăgit niciodată. Mi-a fost alături în ultimul sfert de veac, la bine şi la greu, dar chiar şi greul mi s-a părut mai uşor de suportat când mai întorceam un disc de-al său, deja bine „rumenit”, pe partea B. Discurile s-au mai prăfuit, casetelor li s-au mai dus luciul de pe bandă, am ajuns să îl ascult pe CD, chiar pe DVD… Dar lecţia domnului arhitect Andrieş a rămas aceeaşi.
Interioarele sale sunt simple, dar pline de poveşti. Iar lecţia este despre simplitate. A trecut mai bine de un sfert de secol de la lansarea primului album Alexandru Andrieş, „Interioare”. Prima dată m-a atras coperta, altfel decât banalităţile care umpleau rafturile în acea vreme. Chiar dacă prima copertă i-a fost refuzată, cea prezentă era inteligentă, avea culoare, era cu oameni adevăraţi.
Coperta refuzată de Electrecord la ”Interioare” (1984).
Apoi au fost cuvintele „moşului” Lungu de pe copertă, iar apoi a venit adevărata surpriză. Când de mai peste tot răsunau versuri placide şi muzici siropoase, arhitectul Andrieş avea curajul să se arunce în poveste ca Alice în Ţara Oglinzilor. Poveşti despre tot ce îţi trecea şi nu prea prin cap. Poveşti cu şoricei, motani, fluturi pe perdea şi, desigur, Ea. Prezentă cam peste tot. După perdea, ghicită într-o maşină plecând prin ploi. În avionul care nu poate ateriza din cauză că pilotul are pe geam un morman de nea… tot Ea. Iar după aceea, eventual acceptarea singurătăţii cu un zâmbet pe buze, cu demnitate şi umor, refuzul de a-l da pe azi pentru mâine, refuzul de a curăţa firimiturile de pâine de pe masă, după ultima cină cu ea…
L-am regăsit de fiecare dată pe Alexandru Andrieş cu aceeaşi plăcere. Am ascultat „Rock’n’roll” până dimineaţa devreme, când dezlipeam ceaţa de pe geam. Am tocit discul „Despre distanţe” până le-am apropiat. Am ascultat concomitent două albume de-ale sale şi mi-a ieşit „Pofta vine mîncând-o pe Maria”. Am fredonat piese întregi în nopţile de emisiuni radio, aşa, mai spre dimineaţă, să nu audă şefii. Am rămas puţin „Interzis” ascultându-l „La telejurnal”. M-am uitat în „Trei oglinzi”, până am văzut, în sfârşit, un om fericit. Ba chiar am inventat un alt dicţionar, doar din priviri. Am ascultat „Vreme rea” pe vreme bună. Şi, mai ales, mi-am regăsit „Interioarele” neschimbate, de fiecare dată când merg acasă şi ascult cu prietenii muzică pe vinyl, detaşaţi, la iarbă verde, chiar dacă între timp praful de pe strada copilăriei s-a transformat într-un asfalt grizonat pe la borduri, chiar dacă acum avem atâtea… pick-up.
Casele de aici nu-i cunosc povestea… Dar nici nu mai are importanţă, dacă după întâlnirea cu el ramai cu un zâmbet crocant sau nu, dar foarte interesant. E zâmbetul acela pe care îl ai când te uiţi pe un album vechi de poze şi te redescoperi aşa cum te uitaseşi. E amintirea color din faţa unor poze alb-negru. E bucuria care ţi-a dispărut din casă odată cu inventarea omului serios, a goanei după aur. E întoarcerea acasă. În fiecare duminică dimineața când îl ascult, Andrieș mă întorce într-o tinereţe forever young. Iar ridurile de pe frunte îmi alunecă, discret, în colţul gurii.
Liviu Balint
P.S. Atenţie! Acest articol conţine cuvinte fireşti, simple, luate din dicţionarul muzical al lui Alexandru Andrieş. A se lăsa la îndemâna copiilor.