Manu sau devenirea unei presupuse vrăjitoare îndoliate (VII)
Am împins o ușă grea făcută din scânduri mari de zici că erau umeri de bărbați din linia întâi iar înăuntru era o lumină așa frumoasă de nu îți poți închipui. Raze clare de arhitect zelos străpungeau fereastra aia plină de pete lăptoase. O masă imensă în stânga sub fereastra asta era plină cu hârtii și cataloage iar în dreapta pe peretele din fund erau lopeți și târnăcoape murdare de pământ uscat. Era cald și bine, mirosea a cafea și cizme de cauciuc, ah, ce bine mirosea… Mi-ar fi placut să simt în nări și puțin prenadez, sincer să fiu.
De sub masă a ieșit un om mărunt și chel icnind și forțându-se de șale să se ridice:
– Ai dracu’ șobolani că nu înțeleg de ce vor ei să intre în odaia asta amărâtă. N-am mâncare, n-am nimic, doar cizme de aruncat după ei. Mda, cu ce pot să vă ajut?
– Păi nu știu, mi-ați zis că să nu mai scriu bilețele și să intru direct.
– Aaa…, da, da în sfârșit vă cunosc și io. Poftiți, luați un loc, faceți-vă comod. În sfârșit, în sfârșit văd și eu cine sunteți. Io sunt Cornel.
– Io sunt Manu. Mă bucur să vă cunosc.
– Hai, dă haina încoace și povestește că ce ai stârnit pe acilea în mințile oamenilor ăstora… haos, nu glumă. Nu te mai întreb de altele că sunt și io prea curios ca să știu, da’ ia zi, dom’le, cum faci? Cum știi cine o sa moară? Magie neagră, termodinamică, zi și mie să nu mor prost. Vrei niște wiskey în cafea, că lapte n-am…
– Wiskey e bun.
– Așa, ia d-acilea, vezi că frige, nu te repezi.
– Domnu’ Cornel…
– Doar Cornel.
– Da. Nu știu nici eu cum să vă explic clar de unde am presimțirile astea. Mă uit la petele de lumină lăsate pe monumentul de sub nuc. Așa ajung să citesc un nume. E, omu’ ăla o să moară în 10 zile. Adică n-a murit nimeni mai târziu de 10 zile. Accident, boală, tristețe, indiferent ce, omu’ ăla moare clar. Pot să jur.
– Ai sa mori tu că nu te cred… Pfoaa… ex-tra-or-di-nar. Și te uiți așa la monument și…
– Da, la monument.
– Păi și când nu e soare, ce faci? Ce nume mai citești?
– E, atunci nu mai citesc că nu pot. Trebuie să fie soare.
– Adică, stai să înțeleg. Vii de acasă, te oprești în fața monumentului, citești și asta e tot?
– În principiu da. Cum o spui matale e foarte brusc, dar în mare, așa stau lucrurile.
– Auzi, tu crezi că de la Cristos vin toate astea, puterile astea ale tale? Ai dat mulți bani la biserică în viață ta, ai folosit tămâie când ți-ai rulat tutun, zi-mi și mie cum ai ajuns la darul ăsta. Nu de alta da’ mă intrigă rău de tot.
– Poate că darul ăsta a nimerit el întâmplător la mine, așa cum din greșeală un poștaș aruncă un ziar în curtea greșită. Bineînțeles că mi-a plăcut Cristos fiindcă a fost foarte sigur pe el și avea toate vorbele la un loc dar nu pot să zic c-am fost apropiat de el. Ba cred că logic ar fi fost să se supere pe mine că ziceam înjurături despre el. Cam des ca să zic drept.
– Ai băut frecvent ceaiuri de mușețel sau izmă, dă-mi o ipoteză, ceva de care să mă agăț. Orice.
– Țuică.
– Ce?
– Mi-a plăcut țuica. Încă îmi place.
– A, păi tuturor le place țuica. Nu cred că-i asta.
– Poate că asta e, că io beau doar făcută de mine. Am băut ani la rândul.
– Și pui ceva diferit în ea, o faci altfel decât toată lumea?
– Nu știu, nu cred. A, obișnuiesc să pun hrean și busuioc.
– A, vezi? Asta o fi de fapt: busuioc. Alcoolul induce stare de transă iar busuiocul una de sfințire. Iese o transă sfântă, aia e. Cum de nu s-o fi gândit nimeni la asta pân’ acu’? Ție cum ți-a venit? Ai visat ceva, ai fost pe la vreo mănăstire și-ai aflat, cum?
– Nuș’, așa mi-a venit. Zic, dom’le, ia să pun niște hrean că io răcesc cam des și niște busuioc ca să nu mă mai doară capu’. Atât. Am băut, mi-a plăcut, a rămas așa rețeta.
– Fantastic! E chiar simplu și logic ce spui tu. Uite, vinde-mi și mie 8 litri de țuică pe lună facută numai după rețeta asta a ta.
– Păi, domnu’ Cornel, adică doar Cornel… nu e garantat că de la țuică mi se trage, io nu bag mâna-n foc. Și, în plus, chiar dacă ar veni de la asta, darul se așază în tine după ani de zile, nu cu una, cu două. Io așa zic.
– Da, măi, Manu, nu-i problemă dacă de ani de zile e nevoie, asta e. Și un compozitor dedică ani de zile pregătirii și muncii până ajunge să capete darul de a stăpâni muzica. Pot să fac sacrificiul ăsta. E un preț greu de plătit să umbli imun prin viață la orice durere și să levitezi ca prostu’ lovindu-te de garduri da’ mă uit la tine și rezultatul e spectaculos. Iar dacă ipoteza asta n-o fi să fie, asta e, eu pot să zic că în final am avut un scop bine definit în viață, o țintă clară. Asta e imens. Deci repet, 8 litri de țuică lunar, plătesc și puțin mai mult pentru un lucru deosebit dacă-i nevoie, nu-i problemă.
Ani păru că se dumirește și îl întrebă:
– Adică toți banii ăia sunt de pe țuica vândută? Câtă țuică ai vândut, omule? Unde reușești să o faci, că io n-am bănuit nimic până acum.
– A, nu, n-am vândut încă nici un strop de țuică fiindcă n-am avut inițial bani să închiriez un spațiu, să iau cazan și echipamente. Știi și tu că e de muncă, nu glumă.
– Pai și-atunci?
– Pariuri.
– Pariuri pe ce?
– Pe data morții.
– Cum adică data morții?
– Așa bine. Io îi spuneam lu’ Cornel cine o să moară și el paria cu prietenii lui data morții în interval de 10 zile.
– Adică unu’ zicea că o să moară pe 7, altu’ pe 9 și tot așa? Și puneau bani pentru asta?
– Păi se vede treaba că puneau. Cornel a avut o sală cu jocuri de noroc înainte să fie administrator la cimitir și bănuiesc că are contacte, ca să zic așa.
– Pfoaaa… și ce de contacte, la ce de bani ai adus.
– Da, sunt parte din pariuri.
– Incredibil, absolut incredibil. Întotdeauna m-am gândit că dacă e să avem o afacere, aia ar fi fost una cu talismane din labe de iepure și d-astea dar tu ai întrecut orice așteptări. Adică, e atât de originală treaba încât nimeni nu poate să te concureze, nici dacă ar vrea asta cu tot dinadinsul. Ce mi se pare chiar ciudat este că nu te-a văzut până acum cu mormântu’ descoperit și să își dea seama că ai înviat. Că vorba aia, ăla nu scapă din ochi gâsca cu ouă de aur.
– Nu-ți face griji, nici prin cap nu i-a dat c-am înviat. Am ajuns și la asta, m-a descusut, i-am zis verde-n față că ăla era mormântu’ meu, piatra mea funerară cu numele meu, toate cu acte în regulă fiindcă am fost diagnosticat cu o tumoare. Doar că acolo a fost îngropat un văr de departe de-al meu ca să-l ajut să scape de taxa pe loc de veci o perioadă.
– Și nu te-a întrebat unde a dispărut mortu’?
– I-am zis că văr-miu a avut mereu o fantezie să ajungă pe masa de disecție pentru studentele de la medicină. Să-l mângâie 5-6 mâini de femei deodată și să nu râdă nici una de el. A sunat prea ciudat ca să nu fie convins. Deci Cornel știe că văr-miu a fost dezhumat în secret la scurtă vreme după înmormântare și a fost dus la morga spitalului pentru ăia de la medicină. Acum intru și ies cum vrea mușchiu meu din mormânt că nu bănuie nimeni nimic. Mă salut cu paznicu’, Cornel minte pentru mine pe alții, nu mai trebuie să-mi fac griji. Îmi fac treaba, premonizez cu ochii-n frunze, el adună gașca pentru pariuri, încasez cotă parte și toată lumea-i fericită.
– Mă uimești, să știi, și mă simt mândră de tine. Realizezi lucruri mari, putem să ne luăm o saltea de la IKEA și nu orice, ci chiar aia pe care o vrem, oricât de scumpă ar fi. Nici nu știam dacă pot să intru în banii ăia pe care i-ai adus deja, adică dacă poți să mai aduci alții sau nu.
– Pot femeie, pot să mai aduc, nu-i problemă. De fiecare dată sunt chiar mai mulți pariori.
– Auzi, îți fac o friptură așa puțin în sânge cum îți place dacă ți-e foame. Știu că ți-e foame, trebuie să-ți fie. Hai, că am în congelator două bucăți mari pentru ocazii speciale. Le fac, că parcă am și io poftă.
Ani își trecu mâna prin părul negru al lui Manu, și-l pupă scurt într-un colț al ochiului, după care începu să se apuce voioasă de treabă.
Au trecut câteva luni liniștite, părea că fiecare își știe rostul foarte bine: Ani dădea cu mătura, Manu dădea cu premoniții. Se întâlneau seara acasă, sporăvăiau despre viață, așteptări, planificau și se iubeau. Totul s-ar fi putut încheia aici, într-o buclă repetitivă dar la un moment dat ceva intervine și schimbă fundamental traiectoria lucrurilor. Atunci ne dăm seama că orice echilibru e fragil, indiferent câte săptămani sau ani a persistat. – de Adrian A, Costea
va urma …