Nu m-am gandit niciodata la articolele de imbracaminte ca la niste fiinte, ca pot si ele sa simta, sa sufere, sa viseze. Daca aveti timp va invit sa cititi o scurta nuvela tradusa si adaptata de mine despre cum „moare” o rochie.
Sunt multe feluri in care o rochie poate sa moara. De exemplu moartea instantanee: cineva care mananca o inghetata de cirese se loveste de tine si s-a terminat. Sau te poti agata intr-o spita de bicicleta, simti o taietura, si gata. Sau poti muri de batranete: esti purtata si iar purtata si intr-o zi cand iesi din masina de spalat si esti mai decolorata si mai patata decat restul hainelor te transformi in carpe de sters praful.
Cateodata insa intri intr-o stare de uitare – un fel de moarte clinica. Cineva isi modifica dimensiunile (si acel cineva nu esti tu) si atunci esti impins in sifonier mai in spate si mai in spate pana nu mai iti dai seama daca usa acestuia este inchisa sau dechisa. Si intri intr-o stare de amorteala. Cateodata pentru mult timp. Cateodata pentru ani. Pentru mai mult timp decat te gandeai ca ai. Apoi, (daca si povestea ta este ca a mea), usa sifonierului se deschide si nu numai atat esti scoasa afara. De fapt tot ce este in sifonier este scos afara: rochiile si palariile, compleurile si moliile din jerseuri. Si mai ales praful – asa de mult praf! Si atunci esti multumita ca nu esti o rochie de culoare inchisa pentru ca pe acestea se vede foarte urat praful!
Este greu sa te trezesti la viata din nou! Cand esti croita, apoi cusuta, apoi purtata o parte din viata corpului pe care il imbraci patrunde si in tine si te mentine intr-un fel vie si cand esti pe umeras. Dar cand trece atat de mult timp fara sa fii folosita viata se scurge din tine si te stingi incet, incet in sifonierul intunecat. Este liniste aici. Bine, nici chiar liniste-liniste. Vocea sotului bubuie si, bineinteles copii palavragesc incontinuu ca doua gaite. Dar ea este tacuta. De abia daca i-am auzit vocea. Cateodata ii simt pieptul ridicandu-se sa inceapa sa vorbeasca, dar aproape mereu se opreste, cu exceptia datilor cand le spune copiilor sa-si ia coatele de pe masa sau sa nu mai vorbeasca cu gura plina. Cel mare are sase ani; vorbesc sa il trimita la scoala la toamna.
Daca este singura, fredoneaza o melodie. Imi place cand face asta. Ma simt bine. Dar mi-as dori sa cante mai tare si cantecele ei sa aiba si cuvinte. Deci stam acolo, uitandu-ne la drum; ea bea cafea. Nu cred ca drumul are un nume, sau cel putin eu nu am auzit sa aiba. Este singurul din zona asa ca se numeste „drumul”. Eu nu am fost niciodata pe el. Am sosit intr-o cutie, adusa de sotul ei de la oficiul postal din oras. Sotul merge in oras sa ridice corespondenta o data pe luna. Sincera sa fiu nu mi s-a acordat mare atentie pe drumul spre ferma si de atunci nu am vazut altceva decat bucataria fermei. Nu este o bucatarie rea. Este foarte curata, totul este la indemana, cuptorul este bun, dar este foarte simpla: nu sunt perdele si nici draperii; la urma urmei nu ai nevoie de draperii cand nu ai vecini. Podeaua este lustruita si peretii sunt spoiti in fiecare an. Dar sunt goi – fara tablouri sau fotografii.
Ea are o comoara, un talisman pe care il tine in buzunar. Il pune acolo in fiecare dimineata si seara il scoate si il aseaza in noptiera. Nu imi vine sa cred ca nu l-au gasit inca copii. Este o moneda mica de argint. Cum a ajuns la ea nu stiu. Tot ce stiu este ca atunci cand se uita spre drumul din vale, bea din ceasca de cafea si tine moneda stransa in mana. Apoi, repede, inchide usa si se apuca sa pregateasca cina. Cateodata cred ca va lasa ceasca si carpa de sters vasele din mana si va iesi in curte. Va inchide usa cu grija in spatele ei si va incepe sa mearga pe drum. Nu se va uita in urma. Si mai sper ca ma va purta pe mine cand va face acest lucru …
Cateodata, cand varfurile muntilor isi proiecteaza umbrele peste mica ferma, ea sta in usa si se uita indelung la drumul care dispare in lumina calda a vaii. Bineintele ca de obicei nu sta pur si simplu; in general are de facut cinci lucruri deodata. Nu se uita spre acest drum foarte des (sau cel putin nu cand ma poarta pe mine). Nu stiu ce face cand poarte celelalte rochii. Poate face acest lucru o data pe luna cand lumina este cea potrivita. Dar cel mai des il face iarna cand umbrele muntilor sunt mai lungi si sunt mai putine treburi de facut la ferma.
Faptul ca ea tace mereu ma face si pe mine sa tac, si pe celelalte rochii deasemenea. Niciodata nu vorbim intre noi. Atarnam pur si simplu in sifonier, fiecare cu gandurile ei. Eu, de exemplu ma gandesc la drum si la ce este dincolo de el. Nu se vede nici o casa si niciodata nu am vazut vreo masina sau macar ceva mergand pe el. Uitandu-te pe drumul gol, singura, (sotul lucreaza undeva pe camp iar copii se joaca in gradina din spate) ai fi indreptatita sa te crezi singura fiinta din lume.