Manu sau devenirea unei presupuse vrăjitoare îndoliate (V)
A doua zi, istovită după o zi de muncă, intră direct în bucătărie și trânti poșeta pe masă, atât cât mai putea să fie de furioasă.
– Băi, Manu, dă-o dracului de treabă, tu crezi ca io zic de pamplezir să te scuturi de haine înainte să ieși din văgăuna aia din cimitir? Ne bat ăștia la ușă, te văd și ne bagă doi la întreținere, ce dracu’. Ca să nu mai zic că o să afle că ai înviat și-o să facă tot felul de experimente pe tine: o să te pună să respiri în tuburi cârlionțate, o să te epileze și-o să-ți taie unghiile, îți bagă vată-n cur și mai știu io ce. Îți dau ție ăștia bani pentru asta? Nu.
– Moțato, jur că m-am scuturat de haine cât am putut de bine.
– Bă, nu mai jura degeaba că-ți pun șoricioacă-n cafea să te-nveți minte, ridică ea tonul vocii.
– Ani, Ani, încerca Manu împăciuitor încă o dată întinzând brațele către ea ca să o pună în poala lui. Hai, nu te mai supăra pe mine, hai să ne iubim, să ne porcim puțin că viața-i frumoasă, așa cum e ea, plină de praf.
– Hai, lasă-mă, că-s destul de supărată, se zbătu ea neconvingător. Pai io asta trebuie să fac în fiecare zi când vin de la muncă obosită? Să dau cu mătura pe toată scara? Tu nu te gândești așa puțin? Ce fel de om ești?
– Da, fă, da’ știi tu câți ani am desfundat io țevile de la baie ca să scot kilometri de păr și floace? E? Nu știi. Tu doar credeai că am așa o obsesie bolnavă pentru țevi. Nu mai zic nimic că tu lași păr în chiuvetă, pe covoare, mai găsesc din când în când unul în mâncare… Io nu mă mai supăr. Ba chiar mă bucur că am cu cine râde, că am pe cine fute, că am pe cineva lângă mine când sunt bolnav sau supărat. Io privesc pozitivu’ din lucruri, fă. Hai, lasă-mă să-ți fac și ție semnul plus pe frunte, poate fuge negativu’ din tine.
Și Manu pocni un pix luat de pe masă, gata să o măzgălească pe Ani pe frunte. Ea chicoti de gestul lui, i se balansă pe genunchi și îi îndepărtă mâna ferm:
– Nu cu ăla, Manule, că mă râcâie și-mi lași rană pe frunte. Ia mai bine un marker d-ăsta subțire de DVD-uri.
– Bine, dă-l p-ăla. Ia stai așa, nu te mișca. Nu încreți fruntea că-mi iese crucea punctată.
– Mă, tâmpitule, nu-mi face cruce, ai zis că faci plus.
– Plus, fă, plus. Tot aia e.
Au băut cafeaua împreună, s-au sărutat luuuung de tot, și-au zgâriat țâțele, spinările, au făcut șlap-șlap-șlap vreo 5 min, apoi Ani, plină de pozitivism s-a dus să măture scara. Zâmbind.
Când era aproape să termine, a apărut Nineta cu mâinile făcute leagăn sub un pepene roșu.
– Bună, Nineta. Auzi, io m-am gândit la treaba asta cu dârele de pământ până la ușa mea.
– Bună, Ani. Așa și? întrebă curioasă. Ai descoperit ceva?
– A, nu. Habar n-am cine-i cretinu’ de-mi face asta, știu doar că pământul ăsta duce până la ușa mea și măgăreața cade pe mine. M-am gândit că dacă tot mătur în fiecare zi, măcar să fiu plătită. O să vorbesc cu madam Antoaneta să mă bage pe mine pe ștatul de plată. Că ce mai am să fac în plus? Să dau cu șmotru. Mare brânză. Aplecată am stat toată viața.
– Cum crezi. Da’ ce-i cu crucea aia neagră pe fruntea ta? E în calendar ceva cu cruce neagră?
– Ai, fată, și tu acuma? Nu e cruce, e plus.
– Aaa… da’ de ce? De ce ți-ai făcut aia? Ce înseamnă?
– În amintirea lu’ Manu. El era mereu pozitiv așa, io eram aia negativă.
– Da, așa e, voi mereu v-ați completat unul pe altul.
– Eram energici, eram… fă, ieșeau scântei când eram împreună, nuș’ cum să zic. Totul e electricitate în natură, știi bine. Și Einstein a spus-o. Fără curent nu-i nimic. Întuneric, tristețe, aia e. Ca-n epoca de piatră, ce să mai. (Nineta schiță o mimă nedumerită.) Eh, poate dacă eram într-o sală literară cu ecou încet știam să zic mai clar da’ așa, în casa scării parcă trebuie să mă explic mai mult.
– Lasă că știu ce zici. Al meu e negativ. Io am ideea asta împământenită că comunicarea e totu’. Dacă nu comunici e rău că nu știi ce vrea celălalt și presupui ce e mai rău. Chestiile astea le-nveți cu timpu’. Apoi, când să le pui în practică, nu mai ai timp, cum s-a întâmplat cu tine. E păcat. Ai avut ghinion, Ani, atâta tot.
– Așa e. L-a lăsat inima. Doamne, și cum a bătut, oftă ea legănându-se ușor în mătura înaltă.
– Ai, fă, tu vorbești serios? Te bătea?
– Inima, Nineto, de ea vorbesc. Bătea pentru mine. Sigur, mă mai și cârpea da’ avea dreptate. Io eram înciudoasă rău da’ săracu’ de el, mereu mă futea după ce mă bătea. Ca să nu rămân cu amintiri urâte. Acum pot să zic că înțeleg. N-ai idee cât. Io d-aia nici nu pot să mă duc la mitinguri. Că dacă iau bătaie, pe mine cine mă fute după aia în hărmălaia aia?
– Vorbește, fă, mai încet, că ne-aud vecinii și copiii ăștia.
– … că cine mă mai fute după aia…., șopti Ani.
– Bine, da, așa e, depinde cum te-nveți.
– Nineto, tu n-ai un marker mai permanent ca ăsta?
– N-am, fată, de un’ să am așa ceva? Da’ poți să te tatuezi. Are Vasile un atelier de pirogravat. Nu e un lucru atât de diferit să-i ceri să te tatueze. Încearcă însă să-l prinzi când nu e băut.
– Da, îl știu bine pe Vasile. A lucrat o vreme cu Manu în combinat apoi au rămas prieteni. Ce-l mai înjuram și pe-ăsta că mi-l lua cu zilele de-acasă și mergeau pe baltă. Acu’ nu-i mai port pică. Și oricum, Vasile e și el un om pozitiv. Cum să porți pică pe un om pozitiv? E absurd.
Ceva vreme lucrurile au mers ca unse. După două săptămâni Ani a fost dată afară de la fabrică fiindcă Manu a mai măzgălit-o pe obraji și bărbie cu încă 3 plusuri. Femeile de acolo au marginalizat-o și au făcut-o cu ușurință în condițiile în care părea o vaduvă mai degrabă bine-dispusă decât îndurerată. Una singură care lucra cot la cot cu ea a acceptat să îi deseneze și ei pe frunte semnul plus. Timp de o oră a pretins că e pozitivă până când a chemat-o șeful în birou.
În fine, Ani a plecat cu fruntea sus și sufletul frânt de tot fiindcă trăise cu convingerea că multe dintre femeile de acolo cu care muncise un sfert de veac îi erau ca o familie. Le invitase la nunta ei, aniversări, făcuseră atâtea lucruri împreună iar acum toate astea păreau a nu fi însemnat mare lucru. Sigur, câteva dintre ele, cum ar fi Sofica, o antipatiza pe față. Îi făcuse mult timp zile negre dar acum când pleca silită, mai, mai că ar fi simțit ceva și pentru scorpia aia. – de Adrian A. Costea
va urma