Manu sau devenirea unei presupuse vrăjitoare îndoliate (III)

Manu sau devenirea unei presupuse vrăjitoare îndoliate (III)

După ce s-au calmat spiritele, și-a aprins și el o țigară.
– Manule, dar ție nu ți-e foame?
– Îmi e puțin dar mai întâi vreau să fac o baie.
Eram uluit, fascinat. Abia acum îmi dau seama cât de dor mi-a fost de el și că-l iubesc cu toată copilăria mea. Mi-am încordat fălcile bărbătește.
– Manu, nu înțeleg. Nu muriseși?
– Puteam să pariez că mă întrebi asta. Ba da, eram foarte mort dar n-am putut să mai stau acolo. Tu nici nu știi ce fel de frig era ăla. N-am mai putut. Efectiv n-am mai putut. M-am chinuit câteva zile să ies, am strigat sperând să mă audă paznicul sau măcar vreun golan care trece pe lângă cimitir, dar nimic. Noroc că Ani mi-a băgat cheile în buzunar și cu cuțitul de la unghieră am râcâit coșciugul. Altfel nu cred că puteam să ies. Uite, mi-am rupt chiar și câteva unghii.
– Păi și-acum nu mai ești mort?
– Nu știu ce să zic. Poate că sunt fiindcă nu mai simt mare lucru în afară de frig. Uite, cât am râcâit coșciugul ăla, mă așteptam să simt disperare, să intru în panică, dar n-a fost deloc așa. Am ieșit calculat, gândindu-mă doar să scap de frig și de umezeală. Cred că pe langă groapa aia trece o țeavă care s-a spart. O să te rog pe tine, Ani, să vorbești cu paznicul să mă lase s-o repar.
– Doar nu te întorci acolo?! Adică te chinui să ieși, vii acasă, te încălzești puțin, îmi bei cafeaua și după aia mă lași? Să fim serioși, Manule. Locul ăla e al meu, așa să știi. Nici să nu-ți treacă prin cap altceva.
Ani își strânse halatul pe ea arătând cât de neclintită este în decizia ei. Își încrucișă brațele pe piept și clătină din cap.
– Moțato, n-am ce face, trebuie să mă întorc zilnic. Locul meu e mai mult acolo decât aici, trebuie să mă-nțelegi. Știi și tu cum e.
– Nu, nu știu și nici nu vreau. Io să știi că divorțez. Fără discuții. Locul tău e aici, nu acolo. Aici îmi repari mie țevi, nu acolo pe pustii, ai ințeles?
– Ia uită-te la ea ce bățoasă se ține. Nici n-am ajuns bine acasă că iar îmi dă ordine, zise Manu cu buzele pregătite de zâmbet.
– Adică de ce să te întorci acolo? Fă-mă să înțeleg. Acolo e frig și de rahat, acasă e bine. De ce?
– Bine, atunci te intreb și io de ce mănânci, de ce respiri… Fiindcă așa trebuie. Nu știu ce alt răspuns să-ți dau. Cert e că ziua trebuie să fiu acolo, dar noaptea pot să vin acasă. Io zic că e bine și așa. Dacă era invers era mai rău fiindcă tu ziua trebuie să te duci la serviciu. Așa, închipuie-ți că și eu mă duc la serviciu și că ne vedem seara acasă. Cu ce diferă situația asta ca pe vremuri? Zi mersi că se poate și așa.
– Bine, Manule, văd că ești foarte căpos și nu se poate înțelege omu’ cu tine. Dar trebuie să faci ceva să nu mai vii murdar acasă. În curând o să începi să mă disperi. Pai io stau să strâng după tine zi de zi?
– Moțato, trebuie să mă-nțelegi că n-am încotro. Asta e, o să vin murdar ce mare scofală. Sau poate preferi să nu mai vin deloc?
– Da’ la mă-ta nu poți să te duci să te speli? În drum spre casă dai pe la ea, faci un duș și gata. Una e la curte, alta e în apartament.
– Auzi, una și cu una fac două. Io nu mă duc nicăieri să mă spăl sau altceva. Gândește și tu un pic, femeie, ce-ar însemna să afle lumea că am ieșit din groapă. Poliție, Sanepid, Pompieri, toți vor fi călare pe mine. Mă dau ăștia la ziar una-două. Și-atunci, ce-am făcut? Un căcat. Mai bine rămâneam în groapă.
– Păi și țeava aia cum vrei tu s-o repari, dășteptule? Crezi că nu te vede paznicul, sau cum?
– Mă vede, sigur că mă vede, dar nu mă recunoaște.
Unchi-miu stinse țigarea și luă o gură din ceașca ei de cafea.
– Dar așa, dacă mă duc la maică-mea, când o să mă vadă o să facă ca toate alea și chiar dacă prin absurd reușește să păstreze secretul, într-o zi tot o să mă vadă Cornilă sau Veta că stau gard în gard. Nu mai zic de Madam Poprică. Ce mare scofală că vin cu puțin pământ pe mine? Mă dezbrac la ușă, iei noroiul în 2-3 fărașe și-l pui la flori. Nu-l arunci în veceu că se-nfundă țevile.
– Bine, să zicem, făcu mătușă-mea împăciuitoare, da’ tu bani în casă cum mai aduci? Îmi vii murdar, mănânci, te uiți la televizor, te culci și după aia te duci pe șest la groapă. Zi-mi și mie, cum vine asta? Aud?
– Nu știu măi, Ani, zău dacă știu. Lasă-mă să mă gândesc puțin. Io am vrut doar să ies că nu mai puteam.
– Mda, uită-te și tu la tine. Ți-am luat costum nou și l-ai făcut ca naiba. Nici nu știu dacă îi mai scot fața acum.
– Cum adică e nou? Nu e ăla de la cununia noastră? Că doar nu l-am îmbrăcat de mai mult de 5-6 ori.
– Nu, ăla ți l-au făcut harcea-parcea la spălătoria chimică acum 5 ani. Nu știi nimic de capu’ tău. Tot io să am grijă de tine.
– Lasă, măi, Ani, că n-o să plec în fiecare dimineață îmbrăcat în costum. O să iau treningul.
– Și mi-ar plăcea ca în fiecare dimineatță, când pleci, să iei și găleata de gunoi. Să pleci devreme, să nu te vadă vecinii. Eventual îți lași barbă și șapcă. Nu vorbești, nu saluți pe nimeni. Da’ pân’ la urmă tot nu mi-ai zis cum aduci bani în casă, că io de țigări și băutură nu-ți dau, așa să știi.
– Iar io ți-am zis că mă gândesc la o soluție, nu mă mai pistona atâta. Eventual mă duc în combinat să fur niște fier vechi. Vând flori din cimitir. Mă duc la pește. Mă descurc, nu-ți bate capu’.
– Io ți-am zis, Manule. Să nu zici că nu ți-am zis. Și-acu dă’ să te mai pup puțin înainte să mă duc la culcare. Doamne, parcă îmi miroși puțin și a ridichii, nu-ș’ cum să-ți zic.
Ana se pisici puțin în brațele lui, oftă, imită un suspin, îi mângâie șantul mic al cefei, timid cu două degete, îl țocăi scurt, își sterse mucii groși cu mâneca și-n fine, îi spuse:
– Știi lecția: dacă-ți put picioarele, n-ai ce căuta în pat. Hai, că-s frântă. Doamne, ce zi grea.
Își strânse halatul pe ea, încrucișă brațele și se îndreptă cocoșată spre dormitor. Se auzi un căscat luuung, un „Tatăl nostru” mitraliat către o firavă pânză de păianjen din colțul camerei, plesni întrerupătorul și aș putea să jur că în 5 minute auzeam sforăituri. – Adrian A. Costea

va urma

Comentati?