„Cine a gustat libertatea nu mai are cale de întoarcere.
Nu, libertatea nu înseamnă să pleci de sub acoperișul casei părintești, nici să-ți câștigi singur existența, nici să spui ce îți trece prin cap. Acestea sunt lucruri firești pe care le faci odată atins un prag de maturitate. Oamenii se autodefinesc ca fiind liberi din momentul în care sensul acestui cuvânt începe să capete o formă. La fel cum le place să spună că au ales. Că au avut libertatea de a alege într-un moment sau altul, fără să țină cont de faptul că doar un complex de factori a dus la luarea unei decizii, nicidecum alegerea brută. O balanță în care te așezi pe tine și pe ceilalți, indiferent că e vorba de familie, de cunoscuți, de prieteni sau doar de acea ”gură a lumii” care e luată în calcul mai presus decât legile propriului eu.
Alegem? Fiecare act de la un moment încolo este o constrângere. Este un ”trebuie”. Faci ceea ce trebuie și consideri că e bine. Atât de relativ e, însă, binele în numele căruia îți calci în picioare propriul suflet! Atât de ingrat și de pervers cel care îți cere să acționezi în numele datoriei morale, al unor norme sociale cărora te-ai supus la un moment-dat, al unor așa-zise sentimente în fața cărora te simți dator sau recunoscător!
Încorsetați în reguli de conviețuire la care adăugăm unele numai de noi știute, ne târâm prin viață asemeni ocnașilor. Culmea, cu conștiința datoriei împlinite. O viață întreagă irosită pentru cei care doar așteaptă. Care, poate, într-un moment, au dat ceva și apoi au așteptat: recunoștință, devotament, fidelitate, orice. Inclusiv ”dragoste”. Toate capătă un preț. Toate.
Că te-ai ridicat la un statut social sau ai urcat o treaptă în ierarhie, că într-un moment de slăbiciune cineva ți-a fost alături, că n-ai avut bani și ți-au fost facilitați de către cel ce avea, că ai împărtășit un secret de care ți-e teamă, că te-a iubit și tu n-ai putut răspunde pe măsură, că a așteptat și tu nu ai decis să pleci, toate așteaptă recompensa. Tu ești unul. Și ei sunt mulți. Și fiecare are așteptări de la tine, chiar la mult timp după ce s-au întâmplat faptele. E un troc în vieți. Tu ai doar una. Ei vor fiecare câte una. Și începi să trăiești pentru fiecare în parte, de la copii și partener, la toți cei cărora consideri că le ești dator. Nu mai exiști, nu mai ești tu, ești cel necesar, cel de care are nevoie fiecare în parte, cel care TREBUIE să răspundă așa cum se așteaptă.
Iar atunci când vine cineva și îți oferă toate acestea fără a cere nimic în schimb te sperii. Pentru că nu e firesc. Știi – așa ai fost învățat – că trebuie să dai în schimb și nu mai ai nici de unde, nici forță pentru asta. Libertatea celui care dă fără să aibă nevoie de trocuri ieftine nu e în normalitatea ta. Deci, nu există.
Libertatea ta e de a te supune, de a da socoteală pentru fiecare cuvânt și pentru fiecare pas. Libertatea celuilalt se măsoară în fericirea de a împărți și de a iubi. Libertatea ta e să alegi între cine și cine te împarti azi, libertatea celuilalt e să se împartă cu tine și la tine. Libertatea ta e să te închizi în tine și să nu se vadă că nu mai poți, libertatea celuilalt e să mângâie și să sărute mâna care face gestul de saturație și îndepărtare. Pentru că știe ce e dincolo de gest și de cuvinte. Pentru că poate privi prin ochii tăi și simți prin sufletul tău făcut zdrențe de atâta tras în toate direcțiile, pentru că știe că oboseala și lupta asta te macină și te fac să nu mai fii tu. Demult nu mai ești tu. Nu te mai vezi dintre ceilalți ”eu” pe care i-ai construit.
Viața are sens unic pe un drum închis. Nu există ieșire, nu te poți întoarce. Iar distanța până la punctul final scade cu fiecare zi. Nu doar pentru tine, pentru toți. Ai avut inconștient libertatea de a te naște. Singura, poate. Și inocența copilăriei. Și fiorii primei iubiri sau ai primei nopți de dragoste. Apoi ai început să pui lanțurile. Nu mai ai cheile, le-ai aruncat demult, convins că așa trebuie să fie. Poți continua târându-te sau poți alege să zbori până la final. Da, încă mai există posibilitatea de a alege, de a fi unul singur, fără efortul dedublării. Câți au curajul să o facă?
Când e vânt puternic și vedeți o frunză sub o piatră, ridicați piatra. Veți vedea că desprinderea frunzei de sol e cea mai dificilă. Apoi se înalță mai sus decât toate celelalte.
S-auzim de bine…” – Vadvirág Violeta