Povestioara

Va invit la lectura unor randuri scrise de prietenul meu Adrian A. Costea. El ii spune povestioara. Eu zic ca e prea modest.

„- Nu mi te-așezi în pat cu șosetele alea împuțite și cămașa aia transpirată că jar mănânci, îmi strigă ea din bucătărie.
Nu știu cum mă aude femeia asta când intru în casă, pe cuvânt de onoare. Ușa nu scârțâie, eu nu bocăn, nu-mi arunc haina sau mapa deci probabil simte cu perișorii ăia fini de pe frunte cum se modifică presiunea aerului când deschid ușa de la apartament.
– Intri direct în cadă, insistă ea cu instrucțiunile.
– DinRect în cadă, îngânai eu docil.
– Paul, tu auzi ce zic? Confirmare vocală, te rog.
– Cadă, să trăiți, am înțeles.
Și mă așezai ușor în cada goală și rece, cu hainele pe mine. Cred că în 10 minute am ațipit. La un moment dat simții că mă zgâlțâie, că mă trage de gulerul cămășii fără milă.
-Măi, boschetarule, io ți-am zis să te speli, nu să dormi. Fă un duș repede și hai c-am pus masa.
– Boschetaru’ nu vine că e prea obosit să se spele. Doar dacă îl speli tu, na.
– Challenge accepted, spuse Georgiana și mă trase în sus cu o forță uimitoare.
– Oooooooo… ce puternică ești.
– Măcar stai pe picioarele tale, nu-mi face viața mai grea, nu te prosti.
Și stătui, că aveam motiv. Mi-a scos toate hainele metodic așa cum decojești o ceapă și a pus dușul pe mine din care a ieșit întâi o apă rece ca gheața la care eu am nechezat-strigat într-un gest penibil de implozie. A potolit cu tact mârțoaga, m-a clăbucit bine peste tot, întors, iscodit conștiincioasă cu degetele în toate ungherele, m-a clătit și, în timp ce îmi zdruncina întunericul ștergându-mă pe cap, mi-am dat seama că sunt îndrăgostit. Adică eram deja mai mult ca sigur, doar că dragostea asta n-a mai putut și a ieșit la suprafață ca un cadavru umflat de apă: curată, albă și în văzul lumii. M-a luat pe umăr așa cum iei un sac de cartofi și s-a bălăngănit crăcănată cu mine pe hol în cea mai faină rochie verde de pe planetă. Odată ajunși în dormitor s-a trântit cu mine în pat așa ca la restling, s-a auzit un ‘zdrag’ și tot ce-am mai putut să percep a fost un “A, scuză-m…” și mi s-a rupt filmul.
Pe la 3-4 dimineața mi-am revenit în simțiri și-am pipăit o umflătură pe cap, sub un mic cheag mic de sănge. Amețit și flămând m-am târât peste ea și am îngenuncheat pe partea ei de pat, i-am scos elasticul ce îi ținea părul strâns precar mult sub ceafă și am trezit-o:
– Georgi. Hei, trezește-te. Vreau să-ți zic ceva, te rog, trezește-te.
– Da, mmm… ce este? Aaa… iubire, zise ea pe jumătate conștientă, îmi pare rău de tot, te mai doare?
– Nu, adică da, dar nu asta conteazaă. Auzi, te căsătorești cu mine?
– Ce? Cum adică? Ce-ți veni la ora asta?
– Zi, te căsătorești cu mine sau nu?
– Ce-ai mă, te-ai lovit la cap, ce-ai? mă luă ea peste picior.
– Mnu, nu-mi aduc aminte de așa ceva îi ținui eu isonul.
– Bine, culcă-te, vorbim mâine.
– Ok, ok, m-am lovit la cap da’ să știi că ocazie mai bună ca asta nu mai prinzi.
– Și dacă zic nu?
– Dacă zici nu, atunci o să ma șterg în continuare pe perdele.
– A, păi zi așa. Mă mărit cu tine în cazul ăsta.
– Pupa-ți-aș io ție pi… începui eu dând covertura la o parte…
– Auzi, tu te iei cu vorba și nu mai apucăm să dormim. Hai, capu’ pe pernă și ne vedem măine.
– Gata, gata, sunt serios, termin repede.
– Hai bine, termină repede, mustăci Georgiana.
– Cu acest elastic de păr încolăcit temeinic de trei ori pe deștu’ tău, ba hai de patru ori ca să fim siguri, te iau în căsătorie.
– Și io viu dacă tu mă iei. Băi, da’ ăsta e elasticu’ meu de păr. Vino măcar cu ceva ce-i al tău, spiritualule.
– Am un elastic de bani în buzunaru’ de la haină, dacă vrei. Îl țin la mine de când eram mic.
– No, lasă așa, ține-l acolo, e bine să ai o țintă in viață. Hai, somn.
Și așa ne-am început căsătoria: eu cu capul spart, ea cu degetul cu aspect necrozat.
•
Căsătoria.
Căsătopia.
Cutopia.
Cutia.
Banii numărați de la nuntă. Numărați de două ori. Poate de trei ori ies mai mulți. Ne mai căsătorim o dată ca să ne luam toată mobila? Ce s-a schimbat fundamental acum? Infidelitatea ar căpăta proporții pantagruelice? Sentimentul de părăsire s-ar acutiza?
Totul făcut împreună. Sosul din tigaie, numărul de farfurii, culoarea tapetului, gestul scârbos de-a pocni coșuri, a sexului frugal și vag convulsiv în timpul unui talk-show mârlan. Ne lua prea mult timp, așa că fiecare a început să facă singur sex, să-și împerecheze șosetele, dorințele, erupțiile.
Deveniserăm pe rând iubiți, prieteni, colegi de cameră, amici, cunoștințe și, în final, străini. O sărutam la început până îmi înfloreau buzele ca după o oră de spart semințe sărate. Ulterior drămuiam sărutările la metru liniar pe pântec, pe gât, pe frunte, pe nimic. Georgiana îmi era la sfârșitul dorului familiară precum genunchiul stâng. Dacă cineva ne-ar dărui genunchii doar din când în când, le-am aduce osanale zi de zi. N-o mai priveam cu ochiul lui Homer ci uneori cu ochiul critic care urmărește falsul din tablou. În general îmi era indiferentă fiindcă îi anticipam rujul pe cana de cafea în fiecare dimineață, închisul prompt al ușii seara, demachiajul șapte minute, televizorul, revistele ei culinare, dormitul spate în spate, sforăitul ușor, ceasul deșteptător, spălatul pe dinți, machiajul, cafeaua, ușa, seara.
Dispute.
Certuri. Certuri lungi, conservate, reciclate. Adormim pe rând și la distanță. Eșarfa, penseta, tocurile, poșeta au mirosul părului ei gras, al măselei cariate, al râsului strident, din ce în ce mai strident.
Și tot așa până când…
„Azi dimineață am descoperit filtrul de cafea tapetat cu bilețelul instigator la divorț. E inutil să-ți spun că am întârziat la muncă – nu din cauza acelei hârtii asociată în general cu un şoc – ci fiindcă nu m-ai trezit la timp. Dacă tot mă puneai în fața faptului împlinit, mă întreb de ce nu ai făcut-o cu stil. Ai fi putut să te bucuri de fața mea de rinocer împăiat când mi-ai fi adus vestea și, ca să nu te bâlbâi la contraargumentele mele, ai fi putut să mă faci dobitoc, după care ieșeai trântind ușa de la apartament. Bineînțeles că n-ai făcut asta din lipsă de imaginație ori fiindcă ți-aș fi răspuns „bine, scumpo, dar mai întâi ia rufele alea de pe sârmă că stă să plouă”.
Și acum ce urmează? Impartim mașinile de spălat, tocat, plimbat, perdelele, carpetele, macrameurile?
Oare ai găsit pe altcineva? (Iată primul gând de devirilizare și întrebarea asta îmi dă o senzație de obiecte pierdute și necăutate). Dacă ăsta e motivul pentru care mi-ai lăsat bilețelul ăla fleșcăit, atunci ești naivă. Schimbarea e doar a mojicului, nu și a perspectivei. Și lui îi vor puți picioarele îngrozitor după o zi de muncă iar dacă mai și fumează, sunt cu atât mai aproape de adevăr. La sfârșitul fiecarei zile de lucru va fi iritabil, degeaba ai să-i anticipezi foamea și marasmul căci el tot mai apăsător va instaura tăcerea ca semn al indiferenței.
Dar știu și eu? Poate că nu ești îndrăgostită de nimeni și mersul îți ricoșează pe asfalt la fel cum îl cunosc.
Nu știai că după o vreme singurătatea asta în doi e o formă de politețe? Că intimitatea se reformulează, că se stabilește un orar imuabil, grotesc, al cărnurilor și tusei? Înainte să izolam lumea, am știut clar că vom ajunge aici, că singura deviație a mecanicului urma să fie bâlciul nostru în care îi convingeam pe ceilalți cât de bine e să fii doi.”
• •
Și-am mai scris ceva revoltător-cinic cu reculuri sociale. N-am mai avut răbdare să recitesc și să-mi cizelez propria scrisoare ce umblase prin mâinile poștei o săptămână grasă. Fiindcă nu avea părinți & bunici și nici de rude nu se apropiase, i-am expediat-o la locul de muncă. Am aflat că nu mai lucrează acolo. Că și-a luat cana de ceai și dusă a fost. Cumva Georgiana are un ciclu de evadare care ne lasă pe toți cu barba-n ciorbă sau ce? Începuseră să-mi albească profilurile, urechea să ceară o defrișare serioasă iar eu aveam să fac piața singur, încercând să fiu din ce în ce mai vertical cu situația asta ce-mi coclea viața, identitatea. Oare? Înainte nu era așa? Ba da, cu deosebirea că nu băgam de seama prea des iar dacă se întâmpla să o fac, responsabilitatea nu-mi revenea.
Mi-am luat pisică. Adică nu mi-am luat. A venit ea la mine. Și nu era pisică ci motan. I-am zis Sig. Fumam pe banca din fața blocului și după ce mă fixase vreo două minute cu clipit leneș cu tot, a pășit precaut spre mine. Mi-a mirosit piciorul, a dat din cap, din coadă – semn că i-a convenit o șosetă borșită – a țâșnit în sus, a mirosit țigara fumegândă, a scuturat din cap, s-a așezat. Câinește. Unii bărbați sunt homosexuali, unele pisici sunt câini. A ramas la mine și a învățat (sau știa deja și am învățat eu că știa) să ceară de mâncare, afară, mângâiere, să se uite lung la mine din ușă, să se încolăcească între picioarele scaunelor, să fure din gunoi, să miaune vorbitor escrocându-mi vreun monolog.
Prima saptămână de la dispariția Georgianei a fost ok. Fără huruit de mașină de spălat, fără fuste leșinate lângă pat și cicăleală. După perioada asta am început să îmi doresc exact contrariul. Voiam măcar să stea posacă în fotoliu cu ochii-n titrarea filmelor, să spună ceva prostesc, să-mi demonstreze că-i ruinez viața, orice. Sunt de acord că am fost patetic când am început să explorez apartamentul amușinând orice lucru care i-a aparținut. Am adunat așa: un dermatograf, un ruj rupt fără capac, o pilă de unghii vag ruginită, o periuță de dinți sub chiuveta din baie, o clamă, o legitimație ce-și decojea fotografia. Le mutam de colo-colo zilnic și aproape involuntar, încercând să mă păcălesc că e în continuare lângă mine, le purtam pe rând în buzunarul hainei ca paratrăsnete ale infidelității care oricum nu mai conta. Vreau să mă leg de o imagine revelatoare și nu reușesc. Nu pot să opresc flash-urile și tonul vocii ei. Multe femei își leagănă părul dând capul pe spate, își retușează șuvițe, un deget mic apasă colțul gurii ca să estompeze un ruj închipuit ce trece granița buzelor și alte nimicuri ritualic-personale pe care și ea le făcea dar așa … georgienește cu participarea extraordinară a gambei, a călcâiului uscat și a deltoidului rahitic. Inevitabil m-am întrebat dacă eroticul e consumabil ca o lumânare și toți diavolii mei decizionali au dat din cap că așa e. Trebuia să întreb totuși. Eram conștient și înainte că mă așteaptă un colaps iar când ea mă va fi părăsit plecând la o prietenă, hop și eu cu trandafirul în dinți și dunga de la nădragi neșovăielnică stând în pragul brațelor ei „uite, Georgi, cheia de la casă, vii când vrei, am schimbat gresia, acum mergem la un film, pune-ți ștrampii ăia bunii”. Sunt romane în care prima dată pleacă pisica și apoi soția. Mie mi-a plecat soția, a venit pisica și astfel îngerul compensației mi-a facut cu ochiul beat. Personajele care se aveau bine cu autorul știau ce înseamnă fuga pisicii, elaborau comportamente de eschivă, soața rămânea acasă iar continuitatea familiei era sincopată doar de-o amărâtă de intenție.
Mă uitam la Sig, Sig la mine. Era perfect. Și nevastă-mea își netezea poala rochiei la fel de lent precum își adie cotoiul coada. Dacă Georgiana s-a evaporat pur și simplu și trăiește acum în pielea cotoiului? Ce-ar vrea să spună cu asta? Mai grav ar fi să nu poată ieși din cotoi ca să-i miros din nou spinarea caldă spunându-i „da’ ce dor mi-a fost de tine. Cum te-ai simți dacă eu m-aș ascunde în laptele unui ficus? Ti-ar conveni?”
GeorSig își netezadie poala cozii mieunand spre ruj. Eu oftez scurt fiindcă nu mă mai trezește nimeni când adorm îmbrăcat în cada rece și albă.
• • •
Măcar pe Olga ar trebui să o întreb. Se mai vedeau din când în când. Nicoleta nu prea mă place de când am făcut gafa aia cu gagiul de care se amorezase. Ulterior, în trecere ca omul restanțier la vizite de turcoazie, cer un pahar cu apă, asud, învârt ochii pe pereți după expresii celebre și când colo, mi s-a dilatat stomacul când au întrebat „Și Georgi ce mai face? A rezolvat problema aia la ginecolog?”. Problema? Ginecolog? Dau cu blasfemii. Sfinții și dumnezeii are included. Ar putea să mă scoată din inimă frântă un anunț în ziar? Parcă-l văd:
„Pierdut nevastă luni dimineața acu’ vreo lună și mă întristez exponențial. Răspunde la numele Georgiana. Găsitorului o țuică fiartă. Cu devotată insomnie, Paul. http://georgivinoaks.blogspot.com”
Timpul consolator nu e doar istorie ci uitare. Schimb câteva tabieturi. În oglindă văd un fraier, dar de ce să știe și alții chestia? Împarfumez subsorile, mă înnegresc în păr, tai unghiile, las cioc și încep să curtez. Cam ce pică. Cum aș putea să am pretenții? Sig își lungește și mai mult ocheadele. O să-l învăț să fluiere ca să simt că mă aprobă cineva.
• • • •
Până într-o dimineață când intru în bucătărie și văd filtrul de cafea pe jumătate plin. Inima îmi face zdrang-bum-bang, se împiedică în diastole, sângele îmi inundă unghiile. Citesc pe un bilețel întins ca un soldat în poziție de raport: „Să nu uiți să iei pâine când vii”. E scrisul ei, să orbesc dacă nu-i așa! S-a întors, s-a întors, chiuie jugulara și alerg prin casă să inventariez dovezile revenirii. Peria e la oglindă, o sanda cu aripile-n sus și alta lătrând la sub-ușă, bigudiurile, furourile, cămășile, bijuteriile, toate, toate sunt la locul lor. Și, ah, nu se poate. Două perne!! La capătul patului băltește o rochie. A dormit după ce-am plecat io? Ce joc e ăsta? A observat părul vopsit și toată schimbarea la față a masculinizării? Ar fi groaznic să presupună cine știe ce prostii. Îmi fac griji. Dar oamenii maturi vorbesc, negociază, ascultă, argumentează, gândesc cu toate organele. Mai renaștem din când în când, asta ne e firea, ce să facem. Ce bine că exista cuvinte. Ce ciudat, am impresia că e mai înaltă. Abia aștept să-mi îngrop fața în ceafa ei. Să nu uit de pâine. Doar suntem doi din nou.
La muncă am avut o stare de agitație teribilă. E de înțeles. Două pachete de țigări fumate dau clar la iveală peisajul anxietății mele. Pe drum mestec cinci lame de gumă ca să dispară duhoarea de salahor, mi-au amorțit fălcile și le cred îngroșate ca pentru un meci de box. Ajung în dreptul ușii. Palma îmi transpiră pe cele două pâini pe care le strâng mai mult decât e nevoie. Să sun sau să intru? Descui cu mâna aproape tremurandă de emoție. E acasă? Ar putea la fel de bine să nu fie. Bilețelul apretat nu promitea nimic în sensul ăsta. În fine, intru. Aragazul trăiește din nou și râde cu toți dinții de flăcări. Îl salut din hol cu ochi duioși. Georgiana iese din sufragerie, zâmbește ordonat cu capul puțin într-o parte, mă sărută frugal pe obraz, intră în bucătărie. Flori! asta am uitat și doar mi-am lipit un post-it pe calendarul din birou.
– Miroși groaznic a tutun.
– Da, păi am fost cu toții mânați ca hoții de cai la muncă. Săptămâna asta trebuie să înmânam raportul de pronostic al fuzionării companiei.
Ordon vocii să-și bage mințile-n cap și să nu mai tremure. Nici măcar ușor.
– Da, lasă că știu eu. Ai stat cu Traian la vorbe și cafele. Ia spune-mi, de când îți plac ție pisicile? Miroase aici ca-n grajd. Tu nu-i schimbi nisipul din cutie?
– Nu-mi plac. A venit pur și simplu. Până la ora asta cred că i s-a făcut foame, sărăcuței.
– Sărăcuța ta nu-i acasă. Nici măcar nu știu cum arată.
Da, e mai înaltă parcă, chiar daca e-n picioarele goale. Și când îmi vorbește, nu se mai adresează barbiei ci frunții mele. Părul ei are reflexii roșietice, e mai netedă, mai nu știu cum. Sig a plecat? E tâmpit. Oricum, era urât ca limba rusă. Dă-l în mă-sa. Se-ncurca și când torcea. Cum am putut să-mi închipui că Georgiana e în Sig? Auzi, grozavie! Că doar el e motan și nevastă-mea ar trebui să fi fost cel puțin motăneasă.
– Se întoarce el când o să crape de frig și foame. Sunt sigur că-i place și fumul de țigară.
– Nu duci și tu găleata de gunoi? Azi nu mi-am văzut capul de treburi.
– Da’ lasă, dragă. Ce atâta treabă? Mai respiră și tu că…
…„că nu ne-am văzut demult”, era să-mi scape. Mai bine să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. Aventura asta o face misterioasă, drăgăstoasă, libidinoasă, …oasă, …oasă, …oasă, aud eu ecoul.
– … doar n-o să tragi la jug o zi întreagă. Termin eu în bucătărie; tu fă un duș. Avem un film bun în seara asta. Fac niște floricele.
• • • • •
Sig n-a mai venit. O fi avut divergențe cu colegii grei din cartier. Georgiana a mai plecat de câteva ori; în escapadele următoare nu și-a mai strâns lucrurile, nici nu m-a anunțat din vreme că o face. Pur și simplu o ușchea haiducește. Cel câștigat sunt eu pentru că venea de fiecare dată mai înfloritoare, cu gesturi noi și langurozități update-ate. N-am să mă las mai prejos întrebând-o vreodată de ce sau unde pleacă. Încep să o înțeleg, ca să fiu pe deplin sincer. Între timp, eu m-am transformat în bărbatul ideal. Spăl, gătesc, îi scriu poezii, am două job-uri, iau lecții de Kama Sutra și Ananga Ranga, bilete la teatru, operă, film, concerte, cunosc restaurantele unde o femeie se simte bine cu adevărat, m-am lăsat de fumat, mi-am asfaltat măselele, acordez atmosfera cu politețuri clasice și câte și mai câte. Acum o galvanizez sărutând-o cu foc, am palma pe unul dintre sânii ei șmecheri și scriu rândurile astea cu mâna stângă.
EPILOG
– Dacă nu găsiți administrator, puneți-l pe Paul. O să vrea că e genul care muncește mult, prea mult chiar. Io zic că-i de treabă.
– Paul? Care Paul? întreabă o vecină multă și scurtă răspândind o boare fermă de transpirație veche.
– Ah, să n-aud așa ceva! Tănţica zice de obsedatu’ ăla de la 3. Cum, nu știi? Ăla, fă, de l-a lăsat nevasta acu’ doi ani și care face labă c-o boarfă veche de-a ei c-a speriat și motanul.
SFÂRȘIT
______________________
Am scris povestioara asta la 19 ani, în Călărași. I-am modificat doar începutul care îmi suna acum prea criptic și greu de convins cititorul să continue. De obicei autorii dedică ceea ce scriu cuiva, eu nu o dedic nimănui. Sau, ba da, o dedic Georgianei care, când aveam 5 ani, mi-a aratat vaginul și m-a lasat să-l studiez pe îndelete. by Adrian A. Costea

(photo by dechobek on DeviantArt)