Între artă și ceartă by Liviu Balint, October 16, 2016

Dacă e să ne luăm după ultimele zile, literatura nu este o artă, ci o ceartă. Violența din realitatea tot mai apropiată, precum și lecția de mitocănie predată zilnic de personajele vieții noastre sociale și preluată instant de mass-media au dus la o virusare a noastră ca societate. Orice schimbare e imposibilă câtă vreme cei mulți seamănă cu cei puțini și meschini care au frâiele. Dacă baza e plină de buruieni, orice construcție va fi doar efemeră. Iar fără o educație morală, orice platformă e vorbă goală. Soluții există, dar toate sunt pe termen lung, iar oamenii vor toți soluții imediate. Cei de sus pentru ei, cei de jos pentru ei, mințiți zilnic de cei de sus.

Am uitat să ne bucurăm. Totul e vrajbă, iar dacă politica a născut mereu conflicte, chiar între prieteni sau în familie, nu e firesc ca arta să dezbine și ea. Când avem în jurul nostru atîția oameni de paie-pe-foc, noi ne întoarcem armele tocmai înspre ceea ce ar trebui să ne bucure.

Suntem atât de îndârjiți, încât uităm sau ne batem joc de o șansă unică pe care o avem, încă. Scoatem din calcul un mare noroc. Că suntem contemporani. Că avem în jurul nostru, în aceleași vremuri, locuitori ai istoriei viitoare.

În curând, cei care au mai rămas vor pleca și ei.

Deja au plecat prea mulți.

Personal, sunt îngrijorat de cum va arăta lumea după ce Leonard Cohen va pleca. Sau Bob Dylan. Nu mai e mult. Dar fiecare se relaționează la câteva nume care încă mai există, încă mai creează, mai respiră aceleași vremuri cu noi. Iar cei care vor rămâne nu sunt în măsură să ne scape de ură prin literatură sau să ne scape de ceartă prin artă.

Abia atunci vom conștientiza norocul pe care l-am avut. Abia atunci va trebui să ne descurcăm singuri. Deocamdată, încă e bine. Încă mai avem timp de un dans.