„Poveste cu bunic la semafor
Așteptam la semafor, era verde intermitent, urma să virez la dreapta, dar trebuia să acord prioritate pietonilor.
Pe trecere, un bătrânel mergea agale, ridicând din umeri, semn al unui tic format în timp. Am avut vreme să îl observ – avea părul alb, dar bogat (cred că a fost invidiat toată viaţa), faţa senină, cu câteva riduri fine, era îmbrăcat cu un pantalon deschis de culoare, tricou cu guler, crem cu dungi groase, maro, era încălţat cu sandale. În mână ţinea o sacosă din plastic în care avea ceva foarte uşor, poate un obiect vestimentar (pulover) sau o umbrelă.
În spatele meu opreşte autobuzul, era staţie. Bătrânelul meu îl vede şi iuţeşte puţin pasul. Simultan se intensifică şi mişcarea umerilor. M-a cucerit.
Dar frumuseţea abia acum urmează – fără să bage în seamă maşina mea, ca şi când nici nu ar fi existat, o ocoleşte la o distanţă milimetrică, cu ochii aruncaţi discret spre autobuz, păstrând aceeaşi linişte pe chip.
În lumea lui (de fapt şi în a noastră) este un timp pentru toate. Mi-a(m) oferit răgazul să mă bucur de prezenţa lui, să mi-l imaginez bând cafeaua alături de soţia sa, ani la rândul, să-l văd jucându-se cu copii şi nepoţii, să îmi amintesc cât de frumoşi sunt bunicii.
Am plecat şi l-am pupat discret pe obraz. A fost doar în mintea mea, dar dacă a simţit? 🙂 ” – Gabriela Dima