„Cînd au venit, rușii au luat caii de trăsură ai bunicului și calul de călărie al tatălui meu. Le-au lăsat in schimb o iapă epuizată pe care tata a botezat-o, numele spune tot, Rozinanta. Era un fel de cal, spunea tata, care nu prea avea chef să fie cal; dar i-a fost dragă și a iubit-o. Avea caracter și era deșteaptă. Era capricioasă și obraznică. Îi plăcea sa-l răstoarne, să se lase pe o parte, cînd treceau vreo apă. Mușca dacă nu-i convenea ceva. Avea zile în care nu admitea să fie călărită. Nu ieșea pe ploaie din grajd. Se împrietenise cu un pisoi care dormea pe ea și dacă nu îl vedea o vreme devenea melancolică. În iarna foametei din 1946-1947 bunicul o lăsase la gara din Ianca. Tata venea în vacanță și s-ar fi întors cu ea, cu sania, acasă. Iapa s-a opus cu o asemenea furie să meargă încît a rămas peste noapte la un țăran din capătul satului. A doua zi a aflat că lupii atacaseră alte sănii care plecaseră de la gară spre sate. Spre deosebire de el, călătorii ceilalți aveau puști. Poporul suveran i-a naționalizat-o pe Rozinanta împreună cu ferma bunicului, împreună cu suta de vaci elvețiene pe care tocmai le importase cu dorința de a face zootehnie modernă. A fost dusă la abator. Proletariatul era înfometat.
Sistemul de potriviri și coincidențe al lumii veghează însă, așa că tata, mare amator de poker și de pariuri en face de l’eternel, a jucat la hipodrom, mai mult pe nume și nostalgie decît pe instinct și evidențe, o iapă, Rozinanta. A cîștigat enorm. A cumpărat imediat o mașină frumoasă, un Ford. A botezat-o, desigur, Rozinanta. A pierdut-o după vreo lună la cărți. Altfel, probabil, i-ar fi luat-o poporul suveran.
Tata m-a învățat să pierd totul la timp, repede. Bani, iubite, obiecte, orice. Așa mi-am trăit viața. În pierdere.” – Mihai Mangiulea