Veronica Soare este „Fundraiser minuni.ro, vocea de la-la-La minuni înainte! – Smart FM, visător profesionist”. Asa se descrie ea pagina ei de Facebook. Veronica este genul acela de om, pe cale de disparitie, care poate fi asemanat cu niste artificii insufletite. Veronica este fata ale carei povesti le-am asteptat zi de zi, timp de 37 de zile. O sa-mi fie dor de Veronica cea calatoare pe Camino.
„Veronica a ajuns astazi (n.r. ieri, 12 Iulie) la Santiago de Compostella – a visat 5 ani, s-a pregatit de drum cateva saptamani si a mers pe jos 37 de zile pentru a ajunge aici. I-a reusit si minunea asta! Drumul ei nu se termina inca, vrea sa ajunga la Finistere, la capatul lumii. Dupa asta nu mai are unde merge – inevitabil va veni acasa. Abia asteptam s-o imbratisam pe ea, cea noua 🙂
Minunea pe care a reusit-o pentru noi, Inima Copiilor, e ca a strans pe
http://inimacopiilor.galantom.ro/minunipeCamino
mai mult de 30.000 de lei pentru nou-nascutii pe care ii ajutam!
Felicitari Veronica! Si multumiri din inima voua, celor care ati fost alaturi de ea pe drum si ati donat pentru noi!” – Inima Copiilor
„Era devreme când am ajuns azi aici, am stabilit un record personal în ce privește ora de sosire. Nici n-a fost o zi lungă, dar zău că nu știu când au trecut vreo șaispe km. Puteam să merg mai departe, dar n-am vrut. La prima tienda, adică în primul magazin, am găsit felii de pepene roșu. Mi-am luat una și m-am dus vis-a-vis, pe terenul ticsit cu fotolii, hamace, chaise-longue-uri. M-am trântit pe o saltea confortabilă și-am mușcat din felia mea de pepene și poate că aș fi căutat briceagul, dar trăind clipa aia, uitându-mă la cer, mi-am amintit ce zi e și n-a mai contat nimic, am hăpăit felia aia de pepene ca în copilărie, mânjindu-mi obrajii, parcă auzind glasul dojenitor al tatei: cum mănânci măi fată, măi, vezi că toată te murdărești! Și uite-așa tata a fost cu mine, chiar dacă nu va mai fi niciodată. Oare lor nu li se rupe sufletul după cei rămași? Noapte bună. #ziua25
Așa a fost să fie. Să ajung la Cruz de Ferro, un punct important pentru pelerini, locul în care lași trecutul în urmă, în acest moment. Să-l văd pe el urcând panta stâncoasă. Să-l cunosc apoi.
Daniel. Daniel care a pornit în această călătorie pe 5 mai, din același punct de unde și eu am pornit o luna și o zi mai târziu. Daniel care străbate Camino în cârje.
Daniel. Omul care m-a învățat în dimineața asta că nu există nu pot. Nu există nu pot…
Daniel. Cel mai cathartic plâns al meu dintotdeauna.
Daniel. Eroul meu.
Cea mai frumoasă lecție pe care am primit-o vreodată. #minunipeCamino #ziua26
Era dimineață devreme și eu mă pregăteam să părăsesc China. Era deja foarte cald și eram îngrijorată fiindcă bagajele mele erau prea grele. Dar eram fericită că plec, numărasem ultimele optzeci de zile. Xiao Long, fata care avusese grijă de mine în tot acel an, mă ducea la aeroport. A ratat drumul care ducea la parcare, așa că a trebuit să mă întorc vreo trei km pe autostradă, spre aeroport. Era cald, bagajele erau foarte grele și mă durea tot. Voiam doar sa ajung în avion și să aud cuvintele Fasten your seatbelts. Am ajuns târziu, ultima, în ultimul moment. Avionul era gol, era finala unui campionat de fotbal. Norocul meu, n-a trebuit sa plătesc cele 17 kg în plus. Asta se întâmpla fix acum zece ani pe vremea asta. 9 iulie 2006. Zece ani mai târziu, ironic, mă preocupă bagajele la fel de mult. L-am făcut pe cel de mâine. Îl voi mai face și mâine seară și apoi luni și gata. Marți ajung la Santiago de Compostella. Apoi mă duc până la Capătul Lumii, la ocean și apoi… Și apoi voi auzi din nou cuvintele Fasten your seat belts. Atunci abia așteptăm să le aud. Acum am sentimente amestecate. Toți avem. Am plâns toți în seara asta, la un pahar de sangria. Poate două. Doi francezi – Muriel și Patrick, doua italience – Christina și Anna și Yuka din Japonia. Va amintiți poemul japonez pe care ea mi l-a spus, despre credința că dacă ținem o scoică în mână și credem ca în ea e o perlă, nu putem s-o deschidem, dar credem asta, atunci perla există. Drumul meu e scoica mea. Și știu că înăuntru e o perlă. Noapte bună. #minunipeCamino #ziua34
Primul meu gând despre Camino, acum mulți ani: eu nu pot să fac asta. Eu nu pot să merg pe jos aproape 800 de km. Iată-mă aici, în fața catedralei din Santiago de Compostella, la finalul celei mai importante lecții: nimic nu e imposibil dacă îți dorești cu adevărat.
Eu mi-am dorit și mi-am dorit să fie #minunipeCamino pentru Inima Copiilor. Așa cum știți, puteți dona aici:
http://inimacopiilor.galantom.ro/minunipecamino
Mulțumesc din suflet. Povestea merge mai departe.
Veronica
Această zi e un spectacol interior. N-o pot cuprinde în cuvinte. De când am ajuns, momentul în care am zărit catedrala, oamenii pe care i-am revăzut, compostella, în limba latină, pe care am primit-o, dovadă a pelerinajului, valoarea unui gest aparent mic, slujba dedicată pelerinilor, botafumeiro, botafumeiro, botafumeiro, așa ceva trebuie trăit, camera cu vedere la catedrală, ba chiar patul cu vedere la catedrală, orașul mustind de viață, îmbrățișarea lui Muriel, regăsirea noastră… întâmplătoare în miezul sutelor de oameni, până și durerea de cap mereu prezentă în zilele mărețe, când se amestecă emoțiile. Ce zi! Ce zi! Ce zi! Poate cel mai amețitor carusel pe care l-am trăit. Beau în tihnă o cafea, mă gândesc la toate astea și încerc să le dau un nume. Viața e frumoasă. Fiecare zi e un cadou, dar unele cadouri… vin cu artificii.
Vă mulțumesc pentru cuvinte, donații, sprijin. #minunipeCamino există datorită oamenilor pe care această poveste i-a atins.” – Veronica Soare · Santiago de Compostela, Spain