„Operaţiunea serpoaica sau despre lipsa de deontologie în breasla meşterilor polivalenţi
Ziua frumoasă de primăvară călduţă îmi lâncezise în trup ca o şopârlă la soare. Proaspăt sosită de la cârciuma unui amic, ghiftuită şi bine dispusă de un vin alb, sec, am fost lovită în moalele capului de o duhoare pestilenţială, ce m-a izbit de cum am intrat pe uşa. Pe dată mi-au trecut prin cap cele mai bizare scenarii, incluzând şi oarece cu păsări ori şobolani putreziţi în gurile de aerisire.
Mă las purtată de duhoarea infernală şi detectez sifonul din pardoseală, responsabil cu violarea simţului meu olfactiv.
– Nu-i nimic, îmi zic… Zoe, fii bărbată şi te du degrabă la vecinul Costel ca să aducă „șerpoica”. Pentru cei neavizaţi „şerpoaica” nu aparţine regnului animal, ci este o „sculă” de desfundat spaţii de canal înguste, cel mai des sifoane sau vase de wc. Există un vocabular de şantier, cu care m-am familiarizat de-a lungul anilor de când mă ocup de construcţii, precum şi urmare a interacţionării cu diverşi „nea”- titulatura meşterului sau vecinului din cartier.
Cei mai comici termeni au fost „şerpoaica” şi „elefanta „, adică o maşină prevăzută cu o „trompa”, care urcă amestecul de ciment din betoniera. Nu ştiu de ce harul lingvistic al meşterilor le-a asimilat că fiind de gen feminin. Dar asta face parte dintr-o altă poveste, iar ei, săracii, nici nu ne reprezintă în Parlamentul European.
Înainte de a continua povestirea, trebuie să schiţez un pic portretul lui Nea Costel. Este un fel de Leonardo da Vinci al meşteşugurilor şi aptitudinilor (unii prieteni care vorbesc romgleză ar zice chiar skills). Ocupaţiunea lui de baza este aceea de cizmar. Dar nu e numai cârpăci de flecuri, ci un fel de Manolo Blahnik al babelor din cartier, oferindu-le tot felul de modele, texturi, culori. Adică „pantofi de fiţe, nu d-ăia luaţi din capu’ străzii de la second”, după cum singur se umflă în pene.
Nea Costel este totodată contructor, arhitect, mecanic auto şi nimic din aceste domenii nu-i este străin. L-am urmărit o vara întreagă cum a ridicat o anexă a bucătăriei, ajutat doar de un cumnat de la ţară. Fără vreo urmă de plan de arhitectură, rezistenţă, ba chiar şi fără aprobare de la primărie, dar asta o trecem sub tăcere, din spirit de solidaritate şi bună vecinătate.
Acum câteva luni, când ne-a cedat maşina de spălat, tot el a dat verdictul că nu se mai poate repara şi s-a oferit să o ia, doar că să vadă dacă nu cumva îi dă de capăt, aşa ca o provocare. Întâmplător am văzut-o după câteva luni, la el în „bucătăria de vară” în plină funcţiune. Încurcat, mi-a zis : „mi-am dat seama că e de la părul de pisica” şi s-a lansat apoi intr-o explicaţie complicată despre un tambur şi nişte filtre. N-am insistat nici eu, că mă bufnea râsul.
În timpul real când va scriu acestea, Nea Costel stă întins în baie şi se canoneşte cu şerpoaica în sifon, bombănind ceva tot despre părul de la pisici, precum şi despre instalatorii „cofetari” (nu am ințeles asocierea), care mi-au montat sifoanele, pe care, desigur, el le-ar fi montat cu mult mai glorios:
– … ‘r-ar a draeacu’ de treaba de mântuială (mulţi Cristoşi, cruci, ‘mnezăi şi organe genitale amestecate ca într-un tablou ‘a la Hieronymus Bosch), precum şi ceva legat de faptul că nişte copii n-am face, dar creştem o târlă de pisici…. :))
Mă fac că n-aud, vreau doar să scap de duhoare 😉 ” – Candice Prohanca-Dragota