„Aveam cinci ani şi locuiam toţi patru într-o singură cameră albă şi mare. De câteva nopţi mă framanta un gând: să mă strecor afară când noaptea era pestriţă şi să o păcălesc pe baba din colţ de unde mama lua borş pe un leu. Să îi dau în loc de bani, nasturi de aceeaşi mărime. Nasturii îi tăiasem pe ascuns de la jacheta mamei şi trei kg de borş doream.
Baba era chioară şi afurisită cu copiii. Aveam nervi de copil şi pe nepoata ei. Aflasem de la mama că mă înşelase când făcusem negoţ: îi dădusem aragazul, toate crăticioarele şi cănitele din plastic pe care mama abia mi le cumpărase, pe trei zdrenţe cu sclipici. Pe moment mă socotisem câştigată, aveam să-i fac păpuşii mele rochii de bal. Dar mama şi -a pus mâinile în şold şi mi-a spus că Măriuca mereu mă prosteşte, acum nu mai ai nici crăticioare, nici de unele şi eu altă bucătărie nu îţi mai iau.
Ziua începuse să crape noaptea, era timpul. Mi-am pus fustiţa de tergal şi paltonasul de care eram foarte mândră fiindcă era din cal pur sânge englezesc. Amestecasem oleacă informaţia de la mama. Era din lână pură englezească. Cu nasturii în pumn, eu şi conştiinţa mea vinovată am trecut pragul, am învârtit cheia şi am scos nasul afară. N-am mai apucat să ies cu totul căci s-a aprins lumina şi mama m-a luat pe sus şi scoală-te Radu (tata) că mie mi-e rău. Asta mică vrea să fugă de acasă. Cu lacrimi cât boabele de fasole am mărturisit ce înşelăciune pusem la cale. Ochii mamei s-au mărit şi s-au făcut rotunzi, rotunzi va spun, precum nasturii pe care încă îi strângeam în pumn. Apoi s-a făcut dimineaţă, foarte de dimineaţă şi m-am culcat.” – Cristina Snyder