Cântecul ca o colecție de povești de viață

„Cântecul ăsta nu e ca viața, un roman, ci e o colecție de povești și povestiri de viață. Despre oameni în rol secundar, visând mereu la cel principal. La un alt loc în care ar vrea să fie. Oameni care își încep ziua aranjându-și măștile, cum sunt mulți și pe aici. Pentru că, nu-i așa? trebuie să părem cât mai în regulă. Singurul rol principal e cântecul în sine. Muzica.
Aveam deja de un an de zile, sâmbătă seara până duminică dimineața, o emisiune la radio. Până într-o zi, când la o ședință de redacție, discutându-se despre emisiuni, s-a ajuns și la cea de dedicații, de sâmbătă noaptea. Sau care ar fi trebuit să fie cu dedicații de la pentru. Dar nu era. Cei care îmi dăduseră spațiul, și cărora le mulțumesc și îmi cer iertare că nu am ascultat (dar eu am crezut mereu că ascultători trebuie să fie doar cei care, evident, ne ascultă, mno) nu știau nici măcar numele emisiunii mele, după un an. De zile. Și nopți. În semn de onor le dedic piesa asta. Și le readuc aminte că emisiunea se numea ”Nu trageți în pianist”. Și, ca orice clipă petrecută în radio, era exact locul în care îmi doream să fiu. By the way, la radio nu ai nevoie de măști. Pur și simplu pentru că nu se văd. Și da, am avut multe emisiuni de noapte. Ca să explic și de ce sunt mai mereu treaz la ora asta. Am pus deoparte la viața mea multe nopți albe pentru zile negre.
Și pentru că tot suntem la dedicații, deși nu mai e sâmbătă de mult, una specială, în dulcele stil clasic: ”Tot binele din lume, de ziua ta, Billy Joel! Ține-o tot așa! Și te rog, întoarce-mi dedicația!”
Am întors-o. Iar pe spate scrie așa: ”Nu renunța să îți dorești, dar, mai ales, fă tot ce poți să scapi naibii de masca aia, face riduri, și du-te spre locul în care chiar îți dorești să fii. Repede, că deja e târziu.”
Thank you, Billy.” – Liviu Balint

Comentati?