Nu mai e nimic

„E o primavara stupida, aiurea si pe dos. A fost prea cald in Februarie, e prea frig in Martie… Parca este un fel de revansa, de recuperare pentru zilele prea calde care au fost. O tentativa esuata de a reechilibra ceea ce evident, nu mai poate fi echilibrat. Pomii sunt destepti. Stau. Au mugurii florilor pocnite, si stau pe loc. Asteapta. Rabdarea este un dar. O binecuvantare. Vor exploda in prima zi cu soare. Totul sau nimic, acum, in prima zi cu soare!

Vineri am fost, in goana la Bucuresti. Fara chef, fara tragere de inima, fara nici o bucurie a drumului (eu cea mereu dornica de drumuri, disperata ca drumul spre casa, la intoarcere, este mereu prea scurt…. ). Fara masina, ci intr-un autobuz hurducait si jegos… Fara telefon. Asta a fost singura parte buna. Nu te poate gasi nimeni. Poti sa fugi, unde vrei, daca vrei, daca poti. Cred ca eram singurul om fara telefon. Aparent o frustrare si un handicap, in fapt libertate deplina… Am stat tot drumul cu ochii pe geam, departe. Voiam sa vad primavara frumoasa si limpede si semnele INVIERII promise. Nimic. Cenusiu si sec. Dezordine si haos. Era viata doar in patura verde a graului, rasarit de un lat de palma, de un verde de rai, si in ceata verzuie prin padurile de la A1. In rest o monotonie lipsita de orice semn de rascoala de primavara, fara nici o speranta. Nimic…

La Autogara din Militari se ajunge pe niste strazi chinuite, sufocate de o aglomeratie lipsita de orice logica. Inainte de intrarea in platoul unde gareaza autobuzele, pe un colt, un loc de joaca pentru copii. 20 de metri patrati „amenajati”, fix langa sirul de masini care scuipa gaze de esapament…

N-am fugit (desi puteam), m-am intors. Acelasi drum, dar alta lumina si sentimentul ca nu mai exista nici speranta, nici sansa, ca orice efort este inutil si stupid, ca unica sansa sunt zidurile, coltul tau si o lume cat mai mare, in tine. Ce este in jur, ignora, daca vrei sa nu fi la randul tau sufocat. Copilul, ochii lui Mandru, lumea mea si atat! In rest nu sperati, nu mai e nimic.” (S.)” – Otilia Ignat