„Desi e vreme de vorbit rau fumatorii, n-am sa o fac: din cauza ei.
N-am sa vorbesc de rau nici verdele acelei primaveri. Nici verdele, nici fata, nici sufletul meu prost de la 17 ani. Privind retrospectiv, imi pare ca de atunci pana acum a trecut doar timp de fumat o tigara, ca si cum atunci as fi tras dragoste tare in piept si as da-o afara acum, dupa 25 de ani, trimitand rotocoalele de fum aproape perfecte, asa cum numai amintirea stie sa rotunjeasca perfect o dragoste trecuta.
Fata avea ochii extrem de rotunzi.
„Auzi, n-ai cumva o tigara?”
Mai avea fata verde in ochi si zambet in verde si mie-mi parea rau ca nu aveam decat tigarile alea ordinare de patru lei si douazeci pachetul si ma pregatisem demult atat de frumos pentru prima dragoste care, iata, mereu te ia pe nepregatite…
Prima tigara din prima dragoste nu se uita niciodata!
Am fumat cu fata aia, pana la inceputul lui August, Aradul, dintr-un capat in altul. Nu stiu cum imi aratau plamanii dar ma inverzisem pe sfuflet, ca de coaja de nuca de la ochii ei. Dragostele trecatoare ani de zile n-au putut scoate verzeala. Au venit si au trecut alti ani, alte intelepciuni m-au lasat pe mine de fumat si totusi, si totusi uneori, primavara, cine poate sa adulmece pana departe, spune ca din mine se simte parca fum de tigara si desi ma fac ca nu inteleg imi amintesc ireal de concret aroma aia nepretuita de patru lei si douazeci…
25 de ani! A intrat intr-o primavara cerand o tigara, prima dragoste, la mine in suflet si n-a mai plecat. De saptamana viitoare insa nu va mai fi la fel. De saptamana viitoare in sufletul acesta al meu public, fumatul va fi interzis. Nu se mai fumeaza inauntru. Si va trebui sa iasa afara, sa plece. Pentru ca de fumat nu se va lasa. Eu cu urechile mele am auzit atunci demult cum spunea cu gura ei: „Mai bine mor decat sa ma las de fumat!”
Asa ca Miercuri, asa cum se cuvine sa faca orice dragoste care nu a stiut sa mearga pana la capat, are sa moara si ea pana la urma.” – Emilian Eli Pintea