„Azi la muncă am fost singură foarte mult timp. Bine, evitând pe cât posibil contactul uman, profitând de faptul că e duminică și nu există nici picior de șef în asemenea zi. Sub influența unei conversații de ieri, mi-am amintit niște momente care m-au marcat puternic cândva. Nu momente. Click-uri. Din alea care parcă te resetează și îți schimbă programul. Ca și cum te-ai trezi dintr-o realitate și ai adormi în alta. Sau invers.
Cert e că mă gândeam la faptul că mulți dintre noi nu pot trăi fără conștiința utilității. Fără confirmări. Fără reacții din partea oamenilor cu care interacționăm. Îi obișnuim pe ceilalți cu un anumit mod al nostru, propriu, de a fi. Și confortul dat de conștientizarea faptului că cineva e acolo tot timpul, că orice ai face sau ai spune prezența aceea nu încetează dă o siguranță comodă. Ceea ce nu știu ceilalți e ce se întâmplă în tine. Pentru că menții confortul respectiv cu un efort imperceptibil din exterior. Iar când obosești, obosești cu totul. Îți dai seama că nu poți merge înainte, că ordinea priorităților se schimbă. Și te schimbi și tu. Și abia atunci apar reacțiile: „nu mai ești la fel.” Nu, nu mai sunt la fel. Nu mai pot fi la fel. Am obosit să fiu acel eu. Încet, îți dai seama de inutilitatea interacțiunii și a tot ceea ce implică ea. Și te îndepărtezi. Iar reacțiile devin mai puternice și te întrebi unde mama naibii erau aceste reacții când aveai nevoie de ele. Dar nu-ți mai pasă. Butonul „delete” a fost apăsat și începe formatarea.
Cineva mi-a spus odată cu teamă vecină cu panica ce se voia disimulată în grijă: „și ce vei face tu fără mine? cum vei trăi? cu ce vei umple golul?” N-am putut decât să zâmbesc: „care gol? Nu mai e demult gol. Voi trăi, nu-ți face griji.” Cred că nu m-a iertat nici azi. Sper, totuși, că a făcut-o. Sau că măcar a înțeles de ce nu mai exista un gol.
Toate sentimentele sau ceea ce numim sentimente sunt un act de voință până la un punct. La început nu. Apoi, însă, devin conștiente și asumate. E ceea ce diferențiază oamenii în intensitatea cu care pot simți și în durată.” – Vadvirág Violeta