Pierderea de timp, regăsirea de viață.
Aruncă-ntr-o cutie mentală conceptul de timp. Închide-o și încearcă să-ți imaginezi viața fără el. Deschide-ți mintea spre o existență nefixată-n coordonate temporale.
N-ai mai putea să spui: „Au trecut cinci ani de când..” sau „Mai sunt trei zile până la..”, nici măcar „Am întârziat cinci minute” sau „5, 4, 3, 2, 1 – An nou fericit!”. Totul ar părea de o densitate inimaginabilă, când defapt, doar viața însăși ar curge altfel. A ta. Și prin ea, poate tu ai fi un altul cu un eu ancorat doar în laxul iluzoriu al propriei eternități.
Trăim într-o lume ce gonește după timp. Ce bate la ore fixe și care se-nvârte după un calendar. Am devenit cu toții pioni pe tabla de șah a unei zile și mult prea adesea supușii incontestabili ai unui mecanism ce ne duce tot mai departe de sine. Zilnic pierdem ore-ntregi din propria viață pentru a putea performa într-un program de lucru social prestabilit. Cântărim fiecare oră de muncă, monetizăm la rate de schimb valuta temporală, în timp ce uităm ani la rând că timpul ne curge defapt invers, iar odată dat, viața riscă să nu ni se mai întoarcă. Eternitatea ne scapă, tocmai pentru că ne limităm existența-n temporalitate.
Am fost obișnuiți de mici să privim prin timp. Întreaga noastră existență ajunge rapid să fie redusă la atât: când. Atingerea unui prag existențial s-a transformat subit într-un stadiu social de maturizare. Adesea impus, mereu departe de o realitate interioară. Tot ceea ce am fost, suntem sau putem fi trebuie comunicat prin coordonate temporale pentru a putea fi înțeles. De la educație, la carieră, întreaga viață ne este eșalonată până devine doar o redută, ce nu mai poate fi câștigată.
Când ai realizat pentru prima dată că timpul există? Un suflet nou ce intră-n lume e rupt de orice formă concretă a timpului. Pentru el, existența n-are densitate, dar are calitate. El există într-un spațiu propriu, al unui prezent continuu. E departe de a realiza că mănâncă la ore fixe, sau că într-o lună a luat un kilogram în greutate. Nici că părinții lui fac nopți albe dacă nu doarme sau că la șase săptămâni de viață unele religii spun că el trebuie să fie botezat. Printr-o incapacitate înnăscută de conturare a dimensiunii temporale, copiii mai mereu adună timp. Nu au ceas, decât spații de evoluție. Iar prin asta, condensează în toți acei ani de ignoranță mai multă trăire și simțire decât în tot restul vieții lor. Deoarece, viața tinde să se oprească odată ce timpul e conceptualizat. Da, ea curge. Dar doar printr-o formă de inerție. Nu degeaba se spune: Carpe Diem, în traducere, trăiește clipa.
Acea dinamicizare a unei clipe, te extrage total din orice formă de conturare temporală. Nimic nu se pierde, totul se transformă, iar timpul încetează să mai fie o resursă limitată. El devine un flux, incontrolabil pe alocuri, de viață. Din resursă devine o sursă inspirațională, tocmai prin acea eliberare de el și evadare în existență.
Odată ce faci primul pas în timp, existența ta capătă noi valențe. Începi să cunoaști ritualurile, programele, asimilezi zilnic alte informații despre cum și când e mai bine să faci unele lucruri, ajungi să realizezi că timpul poate fi pierdut. Pe măsură ce îți aliniezi viața la rigorile social fundamentate, libertatea sinelui devine tot mai constrânsă de cerințele lumii. Încetezi să mai exiști constant într-un timp doar al tău și te raportezi tot mai adesea la fixurile unei societăți tot mai avide după segmentare. Îți programezi mental o serie de pași temporali bine plasați, bazați pe dogme. Ți se oferă certitudinea unei existențe extrapolate, aparent înnobilate sub umbrela timpului concret. Știi la ce oră îți începi ziua. La fel de bine știi, că ai concediu după x zile de muncă, sau că la doi ani copilul tău poate să meargă la creșă. Mai mult, îți etapizezi educația și viața personală. Devii matur oficial la 18 ani.
Dar ce sunt de fapt acei 18 ani? Și cât din ei i-ai și trăit, nu doar urmat?
Societatea îți spune că după 18 ani de viață poți lua decizii singur. Practic, potrivit ei, abia atunci viața ta începe. Dar tu știai ce vrei de la existența ta atunci? Majoritatea tinerilor nu știu. Nu știu nici cine sunt, nici ce vor, nici ce să facă cu timpul lor. Dar se lasă angrenați într-un mecanism pe care nu-l înțeleg, doar îl urmează. Termină un liceu și urmează o facultate, fără să aibă un minim de contact cu cine sunt ei defapt și ce le-ar place să facă. Au urmat mereu o cale bătută în avans, renunțând la timpul pentru viață și pierzându-și poate pentru totdeauna direcția. Și toate acestea pentru că resimt presiunea timpului social. Se simt nevoiți să facă pași, chiar dacă nu sunt pregătiți. Dacă și-ar urma sinele și și-ar continua existența după propriile coordonate, neperformarea socială ar fi la un singur pas. Iar dezaprobarea publică la fel de inevitabilă.
Acum câțiva ani, am fost să-mi revăd profesorii din liceu. Am intrat în sala profesorală și i-am recunoscut pe câțiva (între timp, unii dintre ei au atins vârsta pensionării și nu mai erau). I-am salutat politicos, i-am întrebat ce mai fac, cum sunt copiii de astăzi și tot așa. La un moment dat, fostul meu profesor de economie, cu care m-am și pregătit pentru admiterea de la București, m-a întrebat: „Ești căsătorită?”, i-am răspuns: „Nu. De ce, trebuie?”. După ce s-a trecut de momentul mirării mi-a spus doar atât: „Vezi că timpul trece și de la o vârstă în colo e mai greu”.
Nu pot să spun că m-a jignit observația lui, mai repede m-a surprins modul în care a expus problema, care de fapt, nu consideram că ar exista. În fond, o căsnicie apare din alte rațiuni și nu pentru că timpul ar trece sau pentru că ar fi nevoie de o anumită vârsta, altfel dispare. De parcă ar trebui să alergi un sprint de 100 de metri, maratonul e degeaba. Dar așa ne-a obișnuit mediul în care trăim să privim. Aproape orice element social definitoriu e temporal bazat, altfel nu mai există. Mai mult decât atât, o lipsă de conformitate, atrage după sine o formă sau alta de dezaprobare. Dacă nu urmezi o facultate după liceu, vor fi mulți cei care să spună că ți-ai ratat viitorul. La fel, dacă femeie fiind, nu te căsătorești în floarea tinereții, cel mai probabil vei rămâne o fată bătrână, cu multe pisici sau alte patrupede prin jur.
Performanțele de care dai dovadă ca individ trebuie să respecte normele temporale social stabilite, altfel riști să fii exclus. Încetezi să devi o statistică și te transformi într-o excepție. Dar poate e mai bine așa. Viața care ți s-a dat îți aparție. Nu ai semnat nicăieri că o donezi societății. Scopul existenței fiecăruia nu constă doar în a încerca o încadrare de sine social acceptată. Se poate ca cei care au stabilit etapele în locul tău să fi greșit. Să nu fi luat în considerare toate aspectele ce țin de un simplu element sau de o anumită decizie. În fond, este uman să greșești, iar tot ceea ce ține de cum ne este structurată viața din punct de vedere temporal e uman bazat. Și-atunci, de ce să nu riști să-ți câștigi viața, în loc să-ți pierzi timpul slefuind mereu acele părți din tine care nu corespund unor norme? Da, e dificil. E mult mai greu să-ți faci propriul drum decât să urmezi unul bătătorit de atâta timp. Dar viața ce-o primești e singulară, în vreme ce ora mereu are 60 de minute, cu sau fără tine în ea.
Încetează să mai pierzi timpul, redu-l și prinde viață.” – Alexandra Cel Mare-Irimie