Boala a invins

Incepuse in urma cu vreo doi ani. Primele semne au fost spasme repetitive anormale. L-am cunoscut la acea vreme in spital. Era la prima lui examinare serioasa. A fost un fel de chimie. N-as fi crezut ca pot sa ma lipesc atat de repede si de usor de un om, de cineva. Am discutat pe indelete asteptand pe la usile doctorilor. Se simtea un pic pierdut. Nu intelegea ce i se intampla, era deja ingrijorat. Si a venit diagnosticul.

O boala urata ce ajunge sa te tina captiv in propriul corp. Iar tu esti constient de toata degradarea ta, de transformare, de dependenta totala pentru cel mai mic gest. De imposibilitatea de a transmite altfel decat prin privire. Scrii scrisori lungi in minte pentru toti cei care-ti sunt importanti, dar nu stii cine va reusi sa-ti priceapa mesajele …

Dificultatile de deplasare s-au inrautatit treptat. Apoi au disparut. Si dificultatile si mersul. Avea nevoie de un scaun rulant. L-am vizitat acasa. Putea vorbi. Pe indelete. Imi spunea ca licuricii ar trebui sa aiba aripile regenerabile, ca sa i le pot da lui pe-ale mele. Apoi a fost bratul stang. Dar a continuat sa scrie. De fapt a reinceput scrisul. A devenit dependent de sotia sa (sau de asistenta medicala ce il supraveghea cat timp ea nu era acasa) pentru cele mai elementare gesturi. Am continuat sa-l vizitez; ne placea sa stam de vorba pe indelete. Imi spunea ca-i luminez ziua de fiecare data cand ne vedeam. Vocea lui frumoasa, serioasa, profunda, grava si calma ma mangaia mult timp dupa ce plecam. Desi adesea printre lacrimi carora nu le-a dat frau liber cu usurinta, bucuria lui (ca ne petrecem timpul meu putin impreuna) era evidenta. 

In Martie i-au fost afectate corzile vocale. Am continuat sa-l vizitez. Ne-am ambitionat sa vorbim, chiar mai mult decat inainte. Foloseam scrisorile si clipitul din ochi. Ne-am spus povesti frumoase asa, inca vreo 10 luni.

„You’re suffering from what we call a locked-in syndrome (…)

 

The opportunities we did not take, the happy moments we did not live … Was I blind and deaf? Did I need this misfortune to realise who I really was? Hold on to the human inside you and you’ll survive.

Only with imagination and memory I can escape from my diving bell.”

Intr-o dimineata am intrat in camera lui. Mi-a aruncat o privire care m-a impietrit. Am incercat sa ma eliberez. Si i-am luat mana. Am ascultat cel mai intens, puternic, sfasietor URLET interior. Isi lua la revedere. Drum bun!


Daca vrea cineva sa vada filmul al carui trailer este mai jos (film frantuzesc cu subtitrare in engleza) va rog sa-mi spuneti si va trimit pe mail o adresa unde-l puteti viziona. Este o bijuterie de film (chiar daca nu ati trait o experienta similara cu povestea de mai sus). Multumesc.

5 comentarii pe “Boala a invins

  1. Dacă este recomandat de Licurici, atunci este un ŢŢ”must see”. 🙂 Trimite-mi, te rog frumos! 🙂 Mulţumesc anticipat.

  2. Back to you! 🙂 Ce film, ce poveste tristă, ce boală cumplită! 🙁
    O să pară ciudat dar mi-a adus aminte de discuția lui Jane Fonda (într-un alt context) în care îl citează pe avocatul scriitor Neil Selinger, diagnosticat cu maladia groaznică Lou Gehring.
    http://www.ted.com/talks/jane_fonda_life_s_third_act/transcript?language=ro
    min 04,15 „Cu trei ani în urmă, am citit un articol în New York Times. Era despre un om pe nume Neil Selinger – 57 de ani, un avocat pensionat – care s-a alăturat grupului de scriitori de la Sarah Lawrence, unde și-a descoperit talentul de scriitor. Doi ani mai târziu, a fost diagnosticat cu SLA sau maladia Lou Gehring. E o maladie groaznică, fatală. Distruge corpul, dar mintea rămâne întreagă. Iată ce scria Selinger în articol pentru a descrie ce i se întâmpla. Citez: „Mușchii mei deveneau mai slabi, talentul scriitoricesc, mai puternic. Îmi pierdeam încet glasul, dar câștigam o voce interioară. Creșteam în timp ce decădeam. Pe când pierdeam atât de multe, începeam să mă regăsesc.”

Comentati?