Astazi am fost cu treaba intr-un cabinet notarial. Cum sunt cu ochii de jur imprejur si observ lucruri din preajma, pana mi-au fost semnate niste hartii, n-am putut sa nu remarc pe un perete o minunatie de telefon vintage. Telefon public, cu moneda, dar nu de-al nostru. Si, evident, i-am facut foto. M-au napadit multe amintiri legate de telefonul cu disc, de orele nesfarsite vorbite la el, de emotiile impartite cu el si cu cel de la capatul firului, fie ca era la Cluj, la Ploiesti, in armata sau in America (Si ce note de plata veneau! Mama sa va povesteasca!). Nostalgii. Si vin acasa si citesc randurile de mai jos:
„Sunt io greșită că mă ia câteodată un dor aproape fizic să ridic receptorul unui telefon cu disc? Vechi. Să-i simt greutatea în palmă, să mă cuibăresc în curbura familiară de ebonită care primește încet căldura obrazului tău, a urechii lipite a ascultare. Sunetul e mai aproape așa, mai viu. Cald. Sau e doar amintirea atâtor oameni dragi cu care am vorbit doar așa?
Și-mi mai e dor de atingerea tremurată de emoție a necunoscutului în care te prinzi când ridici receptorul fără să știi cine îți vine în pragul inimii. Și dor de singurătatea bună în care erai oricând binevenit cu liniștea cu care știai că plecând de acasă nimeni nu te poate găsi prin lume. Deși nu știam pe atunci că avem privilegiul ăsta. Era doar o libertate firească. Una din multele de care nici nu ne mai amintim în goana zilelor de azi. Prea puțini singuri cu gândurile noastre, aproape jefuiți de intimitate, prea puțin stăpâni pe timpul vieții noastre …” – Anca Constantin