Metallica

„Acum 6 ani, intr-o seara asa, pe vremea asta, ma suna unul dintre baietii care lucra cu mine in camp:
– Nina (na, mai aflati ceva, multa lume imi spune aici Nina), te rog mult, poti sa-l primesti si pe tata in echipa? Daca nu e loc, renunt eu, dar trebuie sa faca ceva ca innebuneste acasa.
– Cosmine, unu – tre’ sa-ntreb rusoaica, stii ca am limita de 20 si e complet; doi – tu nu poti renunta ca depind de masina ta inca 4 oameni.
– No. Fa cumva sa-l scot din casa ca o iau razna si eu.
– Bine, fac. Cati ani are taica-tu?
– 57…
– Hm. Va fi dificil sa o conving. Dar daca zice nu, vorbesc cu Vitalii. Ce zici?
– Orice. Chiar orice.
Rusoaica a zis da. A doua zi l-am cunoscut pe Peter. (Petru toata ziua, dar asa ii placea lui, pronuntat cu accent englezesc). Un barbat atletic, sprinten in ciuda varstei, cu o pereche de jeansi zdrentuiti prin care i se vedeau genunchii, cu un tricou negru inscriptionat Metallica (scurs, asa, ca si cum literele ar fi fost lichide), parul aproape alb prins intr-o coada la spate, barba ingrijita si mainile fine si curate. Si ochii. Negri. Parca prea tineri in comparatie cu varsta, desi tristi. Ce mi-a atras atentia din primul moment a fost telefonul Nokia, ultimul model aparut pe piata care la vremea respectiva facea in jur de 600 de euro si castile din urechi pe care le-a dat jos cat am stat de vorba si din care razbatea basul semn ca asculta cu volumul la maxim.
A inceput munca. Nu vorbea cu nimeni. Aducea capasul la margine, cantarea, punea in lada si intra din nou in camp. Dupa 30 de capasuri se oprea, se intindea direct pe pamant cu ochii inchisi si asa ramanea pana se incarca tirul si plecam acasa.
Ma gandeam ca oboseste mai repede decat ceilalti, nefiind obisnuit cu munca, plus varsta…
In fiecare zi la fel. Intr-o duminica era foarte mult de cules. Si mie imi era rau ca naiba de la sarcina, aceam niste dureri de credeam ca acolo voi avorta. N-am zis nimanui nimic, prietenul despre care v-am povestit mai demult si-a dat seama, mi-a dat cheile de la masina si mi-a zis sa intind scaunul din fata si sa ma relaxez.
– Daca in jumatate de ora nu ti-e mai bine te duc la spital. Pana atunci ma ocup eu de asta.
– Ce spital, te-ai tampit? Suntem la 80 de km de cel mai apropiat oras si e duminica. Ii lasam pe astia aici singuri? Maine nimeni nu mai are de munca.
– Ma pis pe munca, stii? M-a privit crunt. Si a plecat.
Dupa vreo 10 minute apare Peter. Il vad printre gene, n-am chef sa vorbesc, dar el deschide portiera:
– Pot sa stau si eu in masina? Am strans deja 30 de capasuri…
– Mai, omule! (durerea si ingrijorarea ma faceau a dracului) E de cules pana seara, oamenii aia rup muncind si tu stai. Nu am zis nimic pana acum, dar daca vine Natalia si te vede ai dat de dracu’. Si eu odata cu tine. De ce naiba te opresti dupa 30? Ca acum imi dau seama ca obosit nu esti.
– Ca mai mult nu-mi trebuie. 30 inseamna 36 de euro. 10 euro la chirie/zi, 5 euro transport, imi raman 21. Tigarile 4. Ramane suficient cat sa mananc bine si sa…
– Ok, ok. Nu-mi trebuie explicatii financiare, insa nu e drept fata de ceilalti. Nu stiu. Nu-mi place situatia.
– Mai vedem. Pot sa stau si eu?
– Bine, stai.
Am inchis din nou ochii. Incepu sa fredoneze probabil melodia pe care o asculta.
– Stii ca eu am avut in tara discoteca?
(n-aveam chef de vorba, n-am raspuns, dar el a continuat) Da, am fost patron de discoteca aproape 15 ani. Imi mergea bine, faceam bani frumosi, am construit case pentru amandoi copii. Si Cosmin are, dar nu-i place viata in Romania, a ales sa plece. Stii ca are facultate? Amandoi copiii mei au facut facultate. Cel mare e economist, asta mic a facut fizica. Dar m-au scos de pe piata banditii astia de la… (a spus numele unui partid). N-am vrut sa votez cu ei. Eram om important acolo la mine si oamenii ma ascultau. Si uite ca mi-au facut-o.
A urmat o poveste halucinanta despre o inscenare, droguri, inchiderea localului, inchisoare, eliberare, divort, pierdut tot, ramas pe strada la propriu, depresie, alcool, venit in Spania la baiat, limba spaniola total necunoscuta, iar depresie, nora nervoasa, cearta intre tineri, trimis la munca.
Am deschis ochii.
– Ce asculti?
– Acum Eminem.
Incep sa rad. Eminem?
– Da. Imi place.
– Si cum vei trai de acum incolo?
– Pai eu nu vreau sa traiesc. Astept sa mor. Dar n-am curaj sa o fac, astept doar.
– Nu esti atat de batran. De ce sa mori?
– Pai am murit demult. Odata cu viata pe care am pierdut-o.
Durerea imi trecuse, am ridicat scaunul si am coborat din masina.
– Stii ce imi pare rau cel mai tare?
– Nu.
– Ca n-am facut niciodata ceea ce am studiat.
– Ce ai studiat?
– Teologie pastorala.
A inceput sa rada. Si-a pus castile din nou pe urechi si a inchis ochii.
Vocea aia… Avea sens.
A ramas la mine in echipa pana la plecarea mea. Si nu a trecut niciodata de cele 30 de capasuri. I-am zis doar sa stea in camp cand se opreste ca sa nu fie probleme cu rusoaica.” – Vadvirág Violeta

Comentati?