„Acum doi ani am avut o colega din Ucraina, Svetlana. O fata tacuta, prea tacuta. Nu relationa cu nimeni, doar strictul necesar. O singura fata s-a apropiat mai mult de ea fiindca o aducea la munca dimineata cu masina ei. S-a intamplat de cateva ori sa ne schimbam impreuna in vestiar. Era vara, faceam dus, radeam, ne mai complimentam unele pe altele sa ne ridicam moralul… femei! Ea intotdeauna se schimba repede si pleca spunand ca o asteapta iubitul si nu poate parca, e in strada cu masina pe avarii. Nu obisnuiesc sa analizez oamenii, mai ales dezbracati, dar de cateva ori am vazut niste vanatai oribile pe bratele ei si pe picioare. O data si pe o coasta. Atunci am intrebat-o fiindca mi s-a parut o zona periculoasa si imi era frica sa nu fie un accident de munca grav. Mi-a spus ca s-a lovit de clanta usii de la o camera, ca nu e nimic grav, dar avand circulatia foarte proasta se invineteste tare. Era calma, zambea sa ma linisteasca si spunea ca i s-a mai intamplat si in cateva zile ii trece. N-am mai dat importanta.
Intr-o zi am auzit fara sa vreau o conversatie intre ea si fata cu care venea la munca. Aceasta ii spunea pe un ton destul de revoltat: „nu trebuie sa permiti asa ceva! Nu fa asta!” Svetlana i-a raspuns: „Acum e prea tarziu”. N-am vrut sa par o nesimtita si nu am intrebat nimic. Mi-am amintit conversatia ieri.
Ieri, cand m-am intalnit cu cea cu masina care mi-a spus ca Svetlana e moarta de cateva luni. Am ramas muta. Mi-a povestit ca a ajuns la spital in urma unei cazaturi foarte puternice. Au tinut-o acolo 24 de ore, dar ea a refuzat toate analizele si a cerut sa fie trimisa acasa ca se simte bine. Si, pe propria raspundere, au trimis-o acasa. Cand fata asta s-a dus la ea a gasit-o palida, cu hematoame enorme pe tot corpul, cu degetele de la picioare aproape strivite. O ingrijea iubitul ei. Nu a spus nimic in afara de „multumesc ca ai venit, o sa fiu bine in scurt timp”. La cateva zile dupa asta a murit.
La autopsie au descoperit ca avea toate organele interne distruse, iar cazatura fusese, de fapt, bataie. Spitalul si IML au sesizat autoritatile, iar „iubitul” a fost arestat si e condamnat acum la 20 de ani pentru omor calificat. Putin imi pasa de monstrul acela. Mi se rupe sufletul gandindu-ma la ce a indurat copila aia de 28 de ani cine stie cat timp. Singura. Fara sa spuna nimic nimanui, fara sa se planga, fara sa acuze, fara sa ceara protectia autoritatilor. Cata durere…
Si tot ieri mi-am amintit unul dintre putinele contexte in care a vorbit. Vorbeam despre copii si despre faptul ca niciodata nu mi-as lovi fiica, mai bine imi tai o mana. Celelalte fete erau mai mult sau mai putin de acord, invocand, ca si la noi, pedeapsa paterna care nu a facut rau etc. Si ea a spus ceva ce nu auzisem niciodata inca, un fel de proverb: „La mano que pega, la mano que acaricia”. (Mana care loveste, mana care mangaie.)
Nu. Mana care loveste merita un singut lucru: sa atinga doar gratiile celulei din inchisoare.
Mi-e sufletul tandari…” – Vadvirág Violeta