„Şi iar efectul propriului nume pe Facebook. De data aceasta, un moment răvăşitor, un moment care m-a bucurat mult, căci m-a-ntors în anii studenţiei. M-a găsit Ema, o fostă colegă de cameră, din cămin. Ea era la Litere, eu, la Mate. Combinaţia perfectă. Fost-au nişte ani faini, de care mi-e tare dor.
Există o poezie, a lui Nichita, care e-n mine, m-atinge, mă urmăreşte, din moment ce-am spus-o şi sub anestezie totală. Am mai scris, vag, despre ea. Copilă fiind, citeam ceea ce spunea Ştefania Mincu despre aceste versuri, neintuind ce-mi va oferi viaţa, după terminarea facultaţii, legat de toate acestea. Nu voi intra în amănunte, cert e c-aceste versuri umblă nestingherite prin mine.
Frumuseţea acestei seri a fost că Ema mi-a trimis această poză, întrebându-mă dacă recunosc scrisul. Era al meu. Pe-atunci, habar n-aveam ce influenţă vor avea, mai târziu, aceste versuri în mine. Simţeam că erau strâns legate de copilăria mea, dar şi de frenezia, de nebunia frumoasă a unui om care picta alături de mine. Ema nici atât nu ştia de importanţa lor pentru mine, din moment ce eu nu conştientizam; şi nici măcar nu vorbeam despre ele, doar le scriam, când şi când, pe-o foaie.
Şi totuşi le-a păstrat, mărturisindu-mi că, de câte ori îşi amintea de mine, îi veneau în minte aceste versuri. Iar poezia, la rându-i, îi amintea de mine.
Mai jos, scrisul meu, prin anii ’93-’94, nu mai ştiu exact…” – Ioana-Steluta Manea