„Nu vazusem niciodata o femeie fumand cand am vazut doua deodata, la masa noastra din bucataria de la tara. Doamne de la oras. Una pensionara, cealalta, fiica ei, profesor universitar la Iasi. Cand spuneam „profesor universitar” simteam ca e ceva tare important si ca trebuie spus cu mare respect. Atat de mare incat imi venea sa fac si o reverenta. N-am facut-o ca nu stiam cum se face.
Doamna Olga era o evreica batrana care, dupa spusele tatalui meu, fusese o femeie foarte frumoasa si foarte respectata, nevasta de cadru militar. Era croitoreasa de lux, la ea mergeau doamnele din oras sa-si faca tinute unicat. Casa ei intreaga era un atelier in care ea era singura stapana. Se invartea cu usurinta si cu un zambet larg printre stofe si matasuri scumpe, desena ceva cu creta aici, taia dincolo, prindea cu niste ace si se contura in cateva minute ceea ce avea sa devina o rochie de seara sau un sacou. Avea maini magice. Dar renumele ei nu pentru hainele parca turnate pe client era, ci pentru sutiene. Era singura din oras care reusea sa coase asa ceva la comanda. Si erau din saten, din dantela, din bumbac – mormane intregi de comenzi, unele mici, altele cat o zi de post.
Doamna Olga era tare mandra de fiica ei. O crescuse singura dupa moartea prematura a sotului si ajunsese cadru didactic la Universitatea din Iasi. La franceza. Fusese si la Sorbona. Se spunea despre ea ca e o capacitate. Probabil era. Cand venea la noi isi aducea teancuri de carti si multe pachete de tigari. Avea ochelari cu rame negre, groase, iar prin lentilele cat fundul borcanului abia i se vedeau ochii. Fumau amandoua, aruncand scurt fumul de tigara in sus si urmarindu-l intotdeauna un moment cu privirea. Rasul lor complice era molipsitor. Putine relatii mama-fiica am vazut de felul acela. Nu comunicarea, cunoasterea celeilalte impresiona. Anticiparea gesturilor, a cuvintelor, a nevoilor.
Le placea cum gateste mama. Mancau bine si beau bine, cu un chef de viata teribil. Uneori veneau si fiicele ei. Doua fete inalte, subtiri, rafinate, una studenta la arte, cealalta la medicina. Una bruneta si energica, cealalta blonda si blanda. Imi veneau in minte intotdeauna, uitandu-ma la ele, personajele Olguta si Monica din „La Medeleni”. Pareau coborate din cartea care imi era atat de draga…
Anii au trecut intre o vizita si alta vizita ce se constituiau in sarbatori ad-hoc ce durau cateva zile.
Aveam vreo 13 ani cred cand doamna Olga m-a intrebat foarte serioasa, privindu-ma pe deasupra ochelarilor: nu vrei sa-ti fac un sutien? Ha?! Da, da. Hai sa vedem. Si n-apuc sa zic nimic ca se si apuca sa-mi ia „masurile”. Cu mana. Imi venea sa intru in pamant. Ce te rosesti? Stii cate țâțe au trecut prin mainile astea? Niciodata n-am dat gres! Era mandra. Si eu stacojie. Voiam sa se deschida pamantul si sa ma inghita.
La vreo saptamana dupa mi-a trimis sutienul prin mama. M-am uitat eu la el indelung… Era alb, prea alb. Cu un firicel de dantela in partea de sus. M-am ascuns bine in sufragerie, am incuiat cu zavorul cele doua usi de acces, am tras draperiile, si cand am fost sigura ca sunt doar eu cu mine l-am probat. Senzatia a fost de animal in lant. Cum naiba puteau sa poarte asa ceva? Si sa le si placa? Am pus o bluza peste. Niste chestii asa ca la vedetele din anii ’50, ascutite, se conturau. M-am uitat in oglinda dezgustata. L-am scos si l-am ascuns in cel mai adanc colt al dulapului si am uitat de el. Voiam sa mai fiu putin copil. De femeie aveam sa ma satur mai tarziu.” – Vadvirág Violeta