„Azi am trecut de la ras la lacrimi si piele de gaina in 5 minute. Si ma gandeam ca asa e, de fapt, toata viata. Acum esti bine, visezi, faci planuri, apoi primesti o lovitura care iti ingheata sangele si iti paralizeaza orice dram de vointa.
Pe la 14:30 ma apuc de distribuit in apartamente, clientilor care ies maine, niste chestionare de calitate. Bat la o usa, nu raspunde nimeni, ma aplec si bag chestionarul pe dedesubt sa-l gaseasca atunci cand intra. Dar se deschide usa de alaturi si iese un batranel simpatic, trecut bine de 70. Il stiu deja, e a treia oara cand vine intr-un an. Si mi se plange el cu mainile si cu picioarele (vorbeste doar olandeza) ca nu-i functioneaza dusul. Intru sa vad care e problema. In apartamentul lui nu e cada cu dus, e o cabina construita din pereti faiantati dotata cu o coloana de hidromasaj. Dusul nu e flexibil, ci fix, plus jeturile de apa care ies din perete. Apas pe butoane, nimic. Nu se aprindea niciun beculet. Si imi dau seama ca, de fapt, nu era conectat curentul cu cardul aferent. Isi da seama si el, dar inaintea mea. Si conecteaza, fara sa scoata o vorba si fara sa apuc sa ma feresc de cele 8 jeturi de apa cu presiune plus dusul de sus care imi cadea in cap ca o ploaie rece si deasa. Rade, rad si eu, desi uniforma mi se lipise pe toate alea. Imi da un prosop si vine cu uscatorul de par sa ma usuce. Credeam ca lesin. Ii multumesc cum pot si realizez ca si dupa 70 de ani te poti inrosi in obraji.
Ies si stau 5 minute cu usa de la scara de incendiu deschisa sa mi se zvante hainele macar atat cat sa nu se mai lipeasca de mine, implorand clientii in gand sa stea dracu´ in apartamente si sa nu le dea prin gand sa iasa tocmai atunci. Si nu iese niciunul. Cobor trei etaje si bat la alta usa. O femeie care vorbeste aproape perfect spaniola cu accent francez. Toata numai zambet, in ciuda celor 40 de kilograme de piele si oase. Imi intinde o cutie de ciocolata Leonidas (una dintre favoritele mele) si apoi, fara nici cea mai mica jena, isi deschide halatul de matase lasand la vedere o cicatrice a unei operatii enorme ce pornea de deasupra sanului stang inexistent si cobora pana in jos, pe coaste. Mila infinita, mi-a trebuit tot autocontrolul de care sunt in stare sa nu las vreo lacrima sa scape de sub gene. I-am cerut un pahar cu apa invocand pralina prea dulce care deodata capatase gust de fier, de sange.
„De trei ori am fost operata de cancer. Acum sunt bine. Am terminat chimioterapia acum trei saptamani. Am avut cancer la ovare prima data. Apoi la colon. Acum la san. Peste jumatate de an imi vor reconstrui sanul, stii? N-aveam chef sa plec de acasa acum, dar am venit pentru sotul meu, lui ii plac calatoriile si nu-l pot dezamagi. Dar nu pot merge cu el la plaja, nu am voie la soare, iesim doar seara impreuna. Cat sunt cu el vreau sa simta ca sunt aici. Poate e ultima, poate vor mai fi….”
Turuia si ma uitam la ea, la viata care razbatea din ea, la ochii vii si la nonsalanta cu care vorbea despre o boala care pe altii ii rapune prima data psihic. Are vreo 5 ani in plus fata de mine. Ma cutremur, vreau sa plec, dar nu ma lasa. „Ai copii?” „Da, am o fetita.” „Uite, ciocolata pentru ea!” Si imi da o ciocolata mare cu lapte si 20 de euro. Refuz banii, iau ciocolata. Imi strecoara banii in pumn si mi-l inchide cu degete subtiri si reci. „Ia-i. Cumpara-i ceva ce vrea ea. Si eu am avut baietel. A murit inecat.” Ochii ii erau umezi de data asta. Din ai mei picurau lacrimi. Nu stiu daca am spus cu voce tare sau doar am intentionat sa spun „Buen viaje!” Lama aia de cutit care mi-a trecut prin inima a lasat o urma rece pe care inca o simt.
N-avem nimic. Absolut nimic. Numai momentul asta…” – Vadvirág Violeta