„tata. tata a fost înotător. mijlocaș în echipa de polo pe apă. eu nu știu să înot. nici vreuna din surorile mele. noi suntem trei. Rux, Dori, Gena. a-ncercat tata să ne-nvețe, au încercat și alții, dar nu s-a prins. eu fug de apă ca de Doamne, iartă-mă. dar să nu vă dea-n gând să îmi dați brânci în vreo piscină, că eu posed vocalu’ și voința. 🙂
tata mi-a predat cinstea. prin optzecișiceva am mers cu toții, ca de obicei, doi părinți și trei fetițe, la alimentara să ne luăm rația de zahăr și ulei. și, dacă eram cinci, toate păreau destule deodată. ajunși acasă cu rezervele, tata a observat că ni s-a dat un kil de zahăr peste rație. și-am început o horă mică de trei fete vesele, de bucurie nu atât pentru că mama ne va mai face-o prăjitură, că vom mânca mai des pâine cu zahăr, cât mai ales pentru senzația că am primit ceva în plus față de ce ni se cuvine, ceva care ne face mai cumva, ceva de povestit a doua zi la școală, ceva ce ne scoate din rând. aia nu era pungă de zahăr în plus, era un premiu, o recunoaștere, o evidențiere a felului așa cuminte în care noi trăiam. și-apoi, în veselia la-la-la-suntem-bogați, tata se-aude: „trebuie să îl ducem înapoi.”
„ceee??”
„vom duce zahăru-napoi la magazin.”
„cum să duci zahăru-napoi? e-al nostru! nu e nimic întâmplător! zahărul nu e niciodată de ajuns!””îl ducem înapoi. e o greșeală.”
„dar nu-i greșeala noastră.”(tripluplâns)
„dacă noi avem zahăru-ăsta-n plus, atuncea cineva îl are-n minus. cineva nu primește zahăr. pleacă acasă fără.”
ce vinovate ne-am simțit. am mers cu toții, doi părinți și trei fetițe, să ducem zahăru-napoi. un kil. n-am zis nici un cuvânt. niciunul. a doua zi mă lăudam, cred, pe la școală că am făcut ceva cinstit, că am salvat de la pieire prin înfometare, un om pe care nu-l cunosc. (asta e o exagerare. nu cred că am făcut așa ceva.) vecina de la nu știu ce etaj mi-a zis că suntem fraieri, că vânzătoarea poate fură și ea oricum la rație. i-am zis lui tata. „dar dacă ea nu fură? atunci i se impută ei. plătește. nu-i cinstit.” atuncea am aflat eu ce e „se impută” și-am stabilit că e ceva foarte urât. și m-am simțit curată, demnă, că nu am luat ce nu-i al meu.
nu mi-a spus tata niciodată că e mândru de ce-am făcut vreodată. dar aflu de la plasatoare că-și ia bilet din când în când la teatru, la margine în primul rând, să nu mă deranjeze, și pleacă imediat după spectacol. deși l-a mai văzut la premieră, cu invitație, și nu mi-a zis că-s extraordinară, că-s cea mai tare, deși mă vede-acasă, mai vine să mă vadă. chiar de mai multe ori. și nu m-așteaptă. nu zice nimic. și pleacă. și mai vine. eu cred că-i mândru.
tata. la mulți ani. 🙂 ” – fotografie si text: dorina chiriac (1 spetembrie 2015)