sUpercut

sUpercut

Ajung în gară şi mă aşez la coada imensă, sperând să prind trenul spre Braşov. Aşa e vinerea, toţi studenţii pleacă acasă. Biletele sunt programate, la casele de vânzare, pe localităţi. Mai aveam şase persoane în faţă când se apropie de mine un tip solid, cu nasul turtit, mimând o disperare – soră cu moartea – de care ar fi cuprins în cazul în care n-ar prinde trenul:
– Îmi puteţi lua şi mie un bilet spre Braşov, vă rog? – întrebă el fixându-mă cu privirea şi întinzându-mi o bacnotă de 100 lei.
– Sigur că da, îi răspund automat, luând banii şi promiţându-i că-l ajut. Îmi mulţumeşte, îmi explică, în detaliu, că trebuie să ajungă la un campionat din care câştigă bani mulţi, că este boxer.
Îi dau biletul şi restul de bani, îi întorc spatele, mulţumită de a fi făcut o faptă bună şi mă îndepărtez. Linia 7. Pe drumul spre peron, reuşesc să-mi iau „Academia Caţavencu” şi „Dilema”, deşi aveam o carte la mine, şi un pachet cu biscuiţi.
Vagonul 427, loc 34. Compartimentul era aproape plin. Trei locuri mai erau libere, printre care şi al meu. Intru salutând, îmi scot „Jocul cu mărgele de sticlă” din bagaj, cu aviditatea celui ce realizează „incapacitatea omului de a-şi înşela destinul” şi mă aşez pe locul meu, nu înainte de a-mi scoate şi revistele. Observ privirea tipului din faţa mea, cum îi cade pe titlul cărţii mele şi îi surprind un zâmbet. La fel şi tipului din stânga mea.
– Hai, că am reuşit să iau o sticlă cu apă, aud vocea tipului din gară care tocmai deschisese uşa compartimentului. Instantaneu m-a cuprins regretul neputinţei de a refuza pe cineva care-mi solicită ajutorul. Locul 32. Se aşeză lângă mine. În faţa lui, stătea o doamnă. Deci, în total eram trei doamne şi cinci domni.
– Uite, am luat nişte jelly belly şi acadele, dacă vrei dulce.., – îmi zise cu o lejeritate ce frizează bunul simţ. I-am salutat, în gând, abilitatea de a face ca lucrurile să pară altfel decât cum sunt. Parcă mă cunoştea de când era lumea, ba parcă eram un cuplu.
– Nu, mulţumesc, îi răspund sec, pierită. Deschid cartea şi încerc să mă cufund, nu fără să mă gândesc „Ce snoabă eşti!! Dacă era unul dintre tipii ceilalţi din compartiment care, între noi fie vorba, aveau preocupări similare, îl lăsai pe Magister Ludi pe mai târziu.”.
– Să ştii că eu nu îmi spăl şosetele niciodată, le arunc şi în fiecare zi îmi pun altele noi, îmi spuse din nou, Ducu – căci aşa înţelesesem că i se zice, încercând o conversaţie şi întinzându-şi picioarele până între ale doamnei din faţă, dezvelind nişte şosete perfect albe, printre manşeta neagră de la pantaloni şi pantofii negri. Părea a fi scumpă vestimentaţia lui neasortată.
– Da, mă rog, cum consideraţi dumneavoastră, răspund uşor apăsat pe „dumneavoastră”, simţind cum sângele mi se ridică tot în cap. Îmi ardeau obrajii. Poate doriţi să vă dau ceva de citit, zic, întinzându-i Dilema.
Deja tipul din faţa mea, care înţelesese situaţia, avea un zâmbet larg şi, spre fericirea mea, a preluat controlul:
– Sau poate doriţi să dezlegaţi nişte integrame, spuse el şi continuând: Cu ce vă ocupaţi?
– Sunt campion. La box. Fac bani. Am mulţi bani.
– Şi ce faceţi cu ei?, se coaliză tipul din stânga mea, înţelegând şi el situaţia, până se alătură şi cel de la geam şi totul se transformă într-un adevărat joc de putere, un fel de brainstrong monopoly, în care terenul este „minat” de dorinţe acumulative, ce puteau fi dezamorsate doar prin renunţări.
Ceea ce făcu şi Ducu, imediat ce se văzu împresurat, cu toată strategia lui. A fost nevoit să-şi abată atenţia de la mine, fiind declarat K.O. – Maria Ranga

Comentati?