„După ce mi s-a încheiat perioada oficială de ședere cu bursă în Franța (e vorba de anul 1996), m-am hotărît să mai rămîn cîteva luni pe cheltuiala proprie. Aflasem că, în schimbul unor servicii menajere, pot primi „masă și casă” la Abația benedictină „Sfînta Maria” pe Rue de la Source, stația de metrou «Jasmin», în arondismentul XVI.
„Interviul” l-am dat cu fratele Paul. M-a întrebat dacă sunt botezat și dacă știu ceva despre benedictini. Știu, i-am spus, de regula tăcerii după apusul soarelui și că citisem romanul lui Umberto Eco, «Numele trandafirului”. Am văzut cum s-a schimbat la față:
– Citiți astfel de cărți?
– Da, ce e rău în ea?
– E o carte mincinoasă. Domnul Eco s-a infiltrat și-n biblioteca noastră, cu ajutorul unor înalți prelați și a scris apoi cartea aia defăimătoare.
– E un roman, nu e un studiu științific, am protestat. Apoi: Pot vedea și eu biblioteca?
– Doar cu aprobarea fratelui bibliotecar, mi-a răspuns.
– Și aprobă greu?
– Doar cu aprobarea părintelui abate.
Mi-am spus în gînd că nu-i chiar mincinos romanul lui Eco…
Interviul l-am trecut, am primit cîteva luni masă și casă. O cameră mică, mobilată util, cu baie proprie, curată. În schimb, trebuia să spăl vasele la prînz și să dau cu aspiratorul în „refectoire” (sala de mese care avea peste 100 de metri pătrați). Nu aveam voie să aduc femei (aveam intrare separată) și nici să fac gălăgie. Regula tăcerii o cunoșteam: călugării nu mai aveau voie să vorbească după apusul soarelui. Mi se recomandase ca după masa de seară să rămîn uneori la slujbă pentru a primi binecuvîntarea de seară din partea abatelui.
Abația avea vreo 40 de călugări și vreo 20 de oaspeți zilnic. 60 de persoane x 2 feluri de mîncare + bolurile pentru salată, paharele de vin, ceștile pentru cafea, farfurioarele pentru desert, linguri, furculițe, cuțite… După primul prînz m-a luat amețeala gîndindu-mă că o să termin de spălat la 2 noaptea. Iar Parisul te cheamă fix noaptea.
Vasele le-am spălat împreună cu abatele și cu încă doi călugări. Abatele, din poziția cea mai înaltă, se „cobora” zilnic la cele mai umile activități. Era trecut de șaptezeci de ani și vorbeam despre Platon și Aristotel în timp ce frecam farfurii și furculițe.
Pe toată durata prînzului un lector citea cu voce tare și monotonă „texte edificatoare”. Cînd m-am „cazat” eu, lectorul ajunsese deja pe la jumătatea memoriilor lui Winston Churchill. Cumpărasem cu ceva vreme în urmă „Jurnalul fericirii” al lui Steinhardt, apărut în traducere franceză; am făcut cartea cadou abatelui. Ultima mea lună de ședere în abație, s-a citit la prînz din „Jurnalul fericirii”. Părintelui abate îi plăcuse atît de mult cartea încît m-a invitat la o plimbare de siestă în curtea interioară a abației, un spațiu „medieval” cu grădină îngrijită și mici fîntîni arteziene. Plimbarea de siestă nu e doar o plimbare: grupul nostru de patru, abatele, fratele bibliotecar, fratele Paul și cu mine ne-am poziționat doi cîte doi, față în față. Mergeam așa pe o alee cu dale mari, unii mergînd înainte, ceilalți de-a-ndărătea, pînă la capătul aleii. Apoi mergem în sens invers. Era o tradiție păstrată încă de pe vremea peripateticienilor aristotelici.
Am profitat de ocazie și am cerut permisiunea să văd biblioteca.
A doua zi, am văzut bule papale, incunabule, documente medievale, Scripturi vechi de o mie de ani. Un dulap cu geamuri, plin cu cărți, dar încuiat cu lacăt mi-a atras atenția. „Acolo e infernul”, mi-a spus fratele bibliotecar care mă însoțise tot timpul. „Zola, Balzac și alții. Frații fac o cerere scrisă motivată ca să primească acces în «infern»”.
Cîte un frate găsit otrăvit în chilie mai lipsește, mi-a venit să-i spun…
Am locuit acolo vreo patru luni. Am spălat vase și am mers tot mai des la slujba de seară; atunci am descoperit cîntarea gregoriană – vocile a 40 de bărbați în rase negre, cu glugă pe cap, legați cu funii albe la brîu te expediau direct în atmosfera misterioasă a evului mediu. Binecuvîntarea din partea părintelui abate devenise regulă.
După ce m-am întors în țară, am aflat că părintele abate fusese chemat la Roma și făcut cardinal.” – “Jurnalul fericirii” la Abația benedictină „Sfînta Maria” de Bogdan Budes