„Lucram ca encargado (sef de echipa) peste un grup de barbati prin 2009, in toamna. In camp, la portocale. A fost una dintre cele mai frumoase, dar si cele mai grele experiente pe care le-am trait, insa nu voi detalia aspectele legate de munca si de mafia din domeniu acum.
Intre oamenii astia, era unul altfel. A fost altfel de la inceput, de cand l-am luat si pusesem limita de varsta de 40 de ani fiindca munca in camp e groaznic de grea si nu oricine o poate scoate la capat. El avea 42. Si o ambitie din aia nebuna. Ardelean din Bistrita. Un tip destept pe care in nenumarate randuri l-am intrebat ce dracu´face acolo cand ar putea sa faca absolut orice altceva ar fi avut chef. Vorbea o spaniola impecabila si avea peste 15 ani aici la vremea respectiva.
Era si soferul meu. Cu el plecam si veneam, cu el mergeam seara sa vad campurile ce urmau culese a doua zi. Mii de kilometri am facut impreuna. O persoana inchisa, care punea muzica tare si vorbea strictul necesar. Un om dintre aia frumosi , care nu-ti intra in suflet cu bocancii si nici nu te invadeaza cu opinii si sfaturi si alte chestii care nu-si au locul. Ne-a apropiat faptul ca petreceam enorm de mult timp impreuna. Uneori imi spunea ca are probleme personale si nu poate veni. Il intelegeam, dar ii simteam lipsa.
Intr-o zi trebuia sa mergem sa ne intalnim cu un proprietar de campuri si sa facem o verificare a cantitatii de zahar in fructe, analiza specifica fara de care nu se da unda verde culesului. Era o duminica, ne-am dus de dimineata. Am facut ce aveam de facut si la intoarcere am baut impreuna o cafea intr-un bar de langa o benzinarie. Eram insarcinata in 4 luni (nu stia nimeni), nu se vedea nimic, slabisem ca naiba fiindca nu puteam sa mananc. Nici cafeaua nu-mi intra. Nici macar de dragul lui, fiindca stiam ca oprirea asta nu era intamplatoare si ca voia sa vorbim.
„Mai, femeie, de ce n-ai grija de tine? In starea ta ar trebui sa te opresti si sa fii mai atenta la toate daca vrei un copil sanatos.”
Am ramas muta.
„Cum ti-ai dat seama?”
„Ma crezi nascut ieri? Si eu am o fetita de 3 ani.”
Habar nu aveam. De fapt, habar nu aveam despre nimic. Atunci mi-a povestit despre viata lui, despre ce a facut inainte, despre familie, despre cei 8 frati pe care ii crescuse dupa moartea tatalui, despre multe… Si despre sotia bolnava de cancer pe care o iubea pana la adoratie. Nu ma privea. Se uita in cana de cafea de parca de acolo ar fi citit o poveste.
Momentul acela a fost unic. Niciodata nu am mai vorbit despre asta, dar intre noi s-au format niste legaturi dincolo de cuvinte. Imi era prieten si ii eram prietena, imparteam niste secrete, niste bucati de viata pe care in fata altora nu am avut curajul sa le afisam. Asa am fost pana la final cand eu a trebuit sa plec. A plecat si el.
Si nu l-am mai vazut niciodata, vorbim din cand in cand pe yahoo messenger, singura persoana pentru care deschid aplicatia respectiva. Sotia lui a murit intre timp si el s-a mutat cu fetita in alta tara. Ii e bine si trage din rasputeri sa fie totul asa cum trebuie si sa creasca frumos copila.
De ce am scris povestea asta? Niciodata nu am spus nimanui aceste lucruri. Pentru ca in ochii celorlalti, care nu stiau absolut nimic despre niciunul dintre noi, eu eram o curva si el un afemeiat care avea familie. Pentru ca punem etichete si aruncam cu pietre fara sa stim ce e dincolo de raza vizuala pe care ne-o permit ochelarii de cal. Pentru ca judecam oamenii prin propria micime, indiferent ca e virtual sau real, pentru ca nu ne satura setea de rau si de a vedea rau nici macar propria nenorocire.” – Szivárvány Csepp