Bacşişul – Dorina Celea
Săptămâna trecută am fost cu consortul meu la restaurantul din apropiere, unde, după cum ştiam, mâncam bine la preţuri rezonabile, într-un decor intim şi cald. Am intrat şi de la intrare ne-a întâmpinat o lumină de neon care făcea noaptea-zi şi imposibilă o cină romantică… Dar ne-am zis că e ok şi aşa; la foamea noastră renunţăm la cina romantică la flacăra lumânărilor şi putem considera seara ca pe o dulce relaxare în doi, departe de „viaţa dezlănţuită” şi în acelaşi timp, speram, şi un deliciu pentru stomacurile noastre.
Dorind să ne aşezăm la o masă de două persoane, am constatat că erau toate ocupate şi slavă domnului că ne-a sărit în ajutor unul dintre ospătari, care părea că tocmai acest moment îl aşteptase toată viaţa sa. Ne-a spus în şoaptă, ca pe un mare pont, că ne recomandă masa de patru persoane de undeva din dreapta, nu de alta, dar în curând urma să vină formaţia de manele proaspăt angajată, iar masa aceea era cea mai aproape de ringul de dans.
„Ups, mi-am zis, s-a mai schimbat ceva în lumea asta în timp ce eu dormeam!” Nu, nu mă refeream la manele, ele existau mai demult, cam de când există bolile de nervi la nivel naţional, ci de schimbarea evidentă a stilului acestui local, lângă care copilărisem circa 20 de ani şi care rămăsese de-a lungul timpului neschimbat precum…Carpaţii. Uf, trebuie să rectific, scuzaţi comparaţia, am uitat de programul de retrocedare a proprietăţilor şi de recentele defrişări masive… Hai să zicem… Neschimbat precum marea care e aceeaşi de… Da, nu mai e aceeaşi nici ea, de când cu poluările cu petrol şi deşeuri radioactive… Oare ce a rămas neschimbat, hai să zicem, măcar vreo douăzeci de ani? Întrebare de baraj ce cred că poate încuia până şi un ecologist… Eu nu am pretenţia de a fi nici măcar în Liga pentru protecţia parcurilor contra câinilor constipaţi, deci nu pot folosi nici o comparaţie.
Reiau: care a rămas neschimbat, punct. Totuşi am decis să ne aşezăm la masa cea mai îndepărtată de ring, prefăcându-ne că nu observăm aerul de iritare al consilierului nostru cu napron pe mâna stângă. Spre binele nostru era totuşi un om înţelegător, la urma-urmei, pentru că a binevoit să ne aducă totuşi, după vreo cinci minute, meniul casei şi, cu acelaşi aer binevoitor de la început, ne-a explicat specificul fiecărei specialităţi în parte preţ de încă alte zece minute. Lista meniului cuprindea zeci de preparate italiene, greceşti, franţuzeşti iar el, în elocinţa sa, a ţinut să ne facă un mic istoric gastronomic despre fiecare din ele şi, în acelaşi timp, un elogiu bucătarului de serviciu. Asta în timp ce eu încercam (fără prea mult succes, de altfel) să-mi conving stomacul că e spre binele său să mai aştepte până să dea concertul maţelor la maxim. Totuşi, după aerul compătimitor al celorlalţi meseni, bănuiam că mai avea de aşteptat mult şi bine.
Cert este că la un moment dat domnul consilier gastronomic a obosit sau poate a fost convins de tonul deja înalt al rugăminţilor noastre de a ne aduce orice meniu românesc, pentru că s-a oprit – evident jignit – la mijlocul unei explicaţii, a luat un aer suferind, dar demn, şi executând o întoarcere de exact 180 de grade a luat drumul spre bucătărie.
Şi eu şi partenerul meu ne-am felicitat reciproc pentru victorie, nu de alta, dar ştiam din experienţă că aceşti ospătari îndrăgostiţi de meseria lor se lasă de obicei furaţi de dorinţa de a fi cât mai îndatoritori şi expliciţi, astfel încât pot vorbi uneori ore în şir. Ne aminteam că o dată am fost nevoiţi să-i ascultăm unui coleg de breaslă de-al său recomandările până la ora închiderii… Noroc că aveam acasă nişte pâine mai veche şi nişte ouă cam la fel de vechi… Da, asta se întâmpla înainte de a ne intoxica amândoi…
În timp ce aşteptam surpriza care urma să fie comanda noastră în alb, am observat la masa alăturată că după ce achitaseră consumaţia, cei doi tineri au lăsat pe masă, ascunsă discret (dar nu îndeajuns de discret pentru ochii mei) o hârtie de cincizeci de mii. Mi-am consultat partenerul din priviri după ce m-am asigurat că şi el văzuse valoarea bacşişului şi el m-a asigurat cu un uşor gest că puteam plusa, ca de obicei.
Am continuat să discutăm vreo alte două ore şi cam cincizeci de minute despre te miri ce, nu de alta, dar deja foamea făcea ravagii şi în inspiraţiunea noastră, asta până când, a apărut ea, Cina!
Într-adevăr, îşi meritase aşteptarea ciorba de burtă, puiul rumenit la cuptor cu un mujdei de usturoi care ar fi gonit publicul oricărui menestrel cale de cinci poşte depărtare de el, mămăliga ca o lună plină, pui de baltă crocanţi care ar fi făcut invidios până şi un italian get-beget şi în cele din urmă, papanaşii şiroind de dulceaţă… Am avut oareşce dubii în privinţa provenienţei naţionale a puilor de baltă, dar prietenul meu m-a asigurat cu gura plină că şi lacurile noastre au broaşte.
Da, eram fericiţi! Asta până când, într-un moment de respiro, când foamea se mai domolise puţin, mai exact înainte de a trece la pui, partenerul meu a văzut pe o altă masă din apropiere, de data asta lăsat la vedere, bacşişul lăsat de alţi consumatori: o sută de mii…
Miza se dublase deja în timpul nostru de aşteptare, dar încă era OK. Puteam plusa, încă… Eu totuşi nu prea mă mai simţeam în apele mele, pentru că – după viteza cu care se dubla bacşişul – bănuiam cam la ce să ne aşteptăm noi când vom termina tot ce era pe masă…. Şi eram de-abia la pui! În plus, nu eram singurii care observasem „jocul”, şi toţi vecinii noştri, inclusiv noi, am început să grăbim ritmul cu care mâncam. Ce fericiţi au fost cei care au terminat, cei imediat următori! Au lăsat doar o sută douăzeci şi cinci de mii în farfurioarele pentru pâine, acum goale. Prietenul meu deja transpira şi nu ştiam sigur dacă e de la mujdeiul usturoiat sau de la calculul său în privinţa bacşişului pe care urma să-l lăsăm….
Ajunsesem totuşi la puii de baltă, în timp ce alţii, mai întârziaţi sau mai înceţi, erau doar la primul fel şi iar nu sunt sigură de ce, ne priveau cu un amestec de invidie şi ură: pentru gustoasele bucate pe care le serveam, sau pentru că urma să terminăm cina mai repede decât ei? În timp ce făceam tot felul de ipoteze, mâncam cât puteam de repede, dar la puii de baltă ritmul era destul de greoi din cauza oaselor mici. Ce ghinion cu broscuţele astea: au mai terminat două perechi şi deja se ajunsese la o sută şaptezeci şi cinci de mii.
Prietenul meu exasperat, a încercat la un moment dat să sară direct la papanaşi, dar ospătarul care ne urmărea ca un uliu, s-a apropiat la doi paşi de masa noastră şi l-a privit într-un fel foarte persuasiv….sau convingător? Cert e că şi-a continuat resemnat şi spăşit puii de baltă iar când a ajuns la papanaşi, pur şi simplu i-a înghiţit întregi, ca şi mine de altfel. Ne-am bătut reciproc pe spate şi amical în semn de aprobare pentru timpul economisit, dar şi ca să nu ne înecăm cu papanaşii. Vecinii ne priveau deja cu ură evidentă şi unul din ei, cel mai generos totuşi, s-a oferit să ne cinstească cu o îngheţată.
N-am căzut în capcană, nu, am refuzat politicos dar şi uşor cinic şi ne-am ridicat triumfători, am achitat consumaţia şi am lăsat pe masă, mai exact chiar deasupra olivierei, două sute de mii bacşiş şi am plecat spre ieşire. Asta după ce cu puţin înainte ne numărasem toţi banii de prin buzunare şi din geantă şi acei două sute de mii fuseseră ultimii noştri bani de care ar fi trebuit să mai tragem încă două zile, când am fi luat salariul. Dar ce mai conta? Fusesem la înălţime! Ce sentiment îmbătător am trăit când am trecut agale printre mese şi i-am privit de sus, dar cu milă, pe cei de la mese care încercau într-un ritm cât mai rapid să-şi golească farfuriile! Şi câte perechi de ochi ne-au privit unele invidioase, altele resemnate, stomacurile deja sătule! Ei, da, pentru un asemenea moment a meritat să ne dăm toţi banii! Cel puţin aşa am crezut până când am văzut lângă uşă dar de cealaltă parte a ringului de dans de cum stătuserăm noi, o pereche mai în vârstă care ne-au cerut ajutorul în a-şi citi nota de plată. Le-am spus cât aveau de plătit, au scos suma exactă şi spre consternarea noastră comună, au lăsat pe masă doar atât. Nici un bacşiş! L-am înghiontit pe prietenul meu ca să le spună cum stăteau lucrurile, pentru că se vede treaba, ei chiar nu aveau cum să ştie la cât se ajunsese cu bacşişul, atâta timp cât nici unul din ei nu putea să vadă bine. El a încercat să le sugereze cât mai discret posibil suma. A urmat consternare de partea lor, urmată de întrebarea „Dar de ce?”
Ba chiar în momentele imediat următoare au crezut că atât le cerea prietenul meu ca plată pentru că le citise nota de plată. Ei bine, deşi am depus în cele din urmă toate eforturile ca să-i convingem că atât se lasă bacşiş în acest local, nu s-au lăsat convinşi, ba chiar au plecat indignaţi şi mormăind ceva de genul „Atât de tineri şi deja cerşesc!”… Mie mi-a venit rău şi de-abia am avut timp să ajung la toaletă ca să dau afară tot ce doar terminasem de mâncat, dar mi-am revenit destul de repede la gândul reconfortant şi mulţumitor că ospătarul nu ne servise peşte….Ei da, până la urmă puteam vedea doar partea plină a paharului. Eu da, dar prietenul meu nu. El săracul, nu a rezistat şocului. A leşinat.
Când s-a trezit din leşin s-a ridicat cu un aer străin şi am plecat împreună spre casă, dar de atunci, când şi când isi aminteste: „Eram cei mai tari cersetori!”