„Era o vreme când mă lăsam condusă şi influenţată de cei din jur. Mă trimitea mama la piaţă, neapărat trebuia să găsesc pe cineva care să vină cu mine. Până în momentul în care am întâlnit-o pe Claudia, colega mea din generală, ambiţioasă şi impunătoare, pe care o auzisem spunându-mi:
– Cum? Cum să nu faci parte din cercul literar? Trebuie neapărat să vii cu mine!
– Tu, Clau, n-am nici o treabă şi nici o aplecare cu şi spre poezie… o învăţ seara pentru a doua zi când mă ascultă profa de română şi am uitat-o imediat ce mă trezesc cu nota-n catalog… ce să caut eu acolo?
– Neah, nu ţi-ai descoperit vocaţia… ai să vezi.
Mă târî de două trei ori după ea, când am avut ocazia să-i admir „omniprezenţa”. Făcea ce făcea şi ieşea în evidenţă. Eu mă ocupam în continuare de scrima mea ori alte acţiuni sportive, când mă găsi festivitatea sfârşitului de an total nepregătită. „Ah!, îi spusesem mamei, n-am costumaţie, nici nu ştiu ce personaj să interpretez.”
– Ia şi tu costumul de ţărăncuţă de la bunica, acela pe care l-ai purtat şi la grădiniţă! Hai tu că-i fain! Ce? Crezi că mai are cineva aşa costum? Şi, apoi, probabilitatea ca acesta să fie tot din zona Sibiului e mică.
„Îmbracă două femei la fel şi le-ai terminat!!”, gândesc.
M-am gătit, m-am împletit şi-am îndrăznit. Intru în şcoală şi văd tot felul de costume: prinţi şi prinţese, împăraţi şi împărătese, urşi şi vulpiţe, albine, bondari, gnomi, cowboys, anotimpuri şi chiar piese de şah. Apoi intru în clasă şi-o văd! Claudia, mândreţe mare, îmbrăcată-ntr-un costum de ţărăncuţă. Lăsând la o parte agitaţia pe care am resimţit-o instantaneu, văzându-mă multiplicată, n-am putut să nu admir inspiraţia pe care a avut-o punându-mă imediat într-un con de umbră. Dar avusesem eu grijă să ies singură din el. Nu în sensul în care mi-aş fi dorit. Cum se formase un careu de părinţi şi elevi din două clase, fără să mă avizeze, mă luă de mână şi mă conduse direct pe scenă, având grijă să-mi arunce în şoaptă: „cântăm piesa „Ţărăncuţă, ţărăncuţă” a lui Dan Spătaru”. Încercai s-o trag de mână înapoi, disperată:
– Tu, Clau, eu nu cânt nimic! Să fie clar! Nu ştiu piesa, doar refrenul…
Prea târziu. Văzându-ne pe scenă, părinţii şi copiii făcuseră linişte totală pentru câteva secunde apoi începuseră cu toţii să aplaude. Eu roşie toată. Ea pe val. Mă luaseră toate căldurile, în plus văzându-l şi pe tipul din A care-mi plăcea.
– „Când iese badea la cosit …”, începu Claudia.
Eu, disperată mă uitam, când la mulţime, când la ea, nemaiavând timp să mă întreb ce caut acolo, doar pentru că port o uniformă, încercam din răsputeri să mai salvez ce poate fi salvat. Din imaginea mea, evident. Astfel că reuşeam să accentuez fiecare silabă de final, odată cu Claudia, ca un fel de întărire, după ce îngăimam tot versul mimând un ison, dar nefiind în stare să formez un cuvânt. Când am ajuns la refren, mi-am luat avânt. Şi-am acoperit-o.
Noroc cu tata care, când nu puneam eu „Celelalte cuvinte”, punea el această piesă la pick-up, alintându-mă: «Fata tatii», dar vorbea peste versuri, drept pentru care nu-mi intră în cap decât refrenul.
La grădi mă simţeam unică şi pe val:” – Maria Ranga