„M-am îndrăgostit de un tei! De ăla din fața ferestrei de la bucătărie. Și când zic că m-am îndrăgostit, e pe bune. Îl descopăr dimineață de dimineață ca pe o ființă iubită. Îl salut pe bune. Îi zâmbesc pe bune. Îi privesc frunzele și trag aer în piept. Le știu de mici, frunzele.
I-am admirat mugurii, frunzele crude, abia ieșite, ca niște iluzii, ca niște semne de punctuație, apoi devenind mai mari, tot mai mari, devenind litere, obiecte, idei și vise, până au îmbrăcat deplin teiul dezgolit până de curând. Au un obicei ciudat, copacii. Teii… să stea despuiați iarna și încotoșmănați vara.
În fiecare zi îmi zic că a înfrunzit pentru mine, deși știu că a înfrunzit absolut indiferent la îndrăgostirea mea. Nu contează, deschid fereastra, trag aer în piept și îmi zic la fel, același lucru, zi de zi. Și zicerea asta miroase îmbătător, amețitor, neverosimil.
M-am prins că pe măsură ce frunzele creșteau, pe măsură ce deveneau mai mari și mai cărnoase, crengile și ramurile se aplecau spre fereastră, tot mai aproape. Un flirt ca într-o doară, ca aplecarea din grumaz a unui cal ce nu cunoaște șaua, biciul sau frâiele, dar care întinde botul cu nările pufnind zgomotos spre cel căruia nu i se va supune vreodată. Nu întind mâna să ating frunzele. Nici nu vreau. Nu asta e ideea.
În fiecare zi îmi zic că parfumul lui e pentru mine, mai ales când plouă, oh, când plouă!, deși eu știu bine că el miroase atât de amețitor doar pentru sine. Pentru oricine. Absolut indiferent la îndrăgostirea mea. Dar chiar nu contează. Îmi zic același lucru, zi de zi, simțindu-mă verde de iubire.
Așa că m-am îndrăgostit de-un tei, și dragostea mea zilnică, matinală, e pe deplin neatinsă și nestânjenită de indiferența lui deplină, atât de verde și de încărcată, atât de parfumată.” – Silviu Dancu