Gramatica. A scrisului sau a vorbirii?

La o postare a Anei Barton despre gramatica, semne de punctuatie si virgule (da, ele singure, entitati separate de celelalte semne de puctuatie) am gasit intrebarea asta – daca gramatica e a scrisului sau a vorbirii? Iar raspunsul a fost – a mintii. Dar mintea e si scris si vorbire. Sau asta: „am cunoscut oameni care cred ca punctuatia e o conventie fara niciun scop, asa … o chestie de eruditie.”

Insa ireal mi se pare comentariul acesta, al domnului Paul Vîrvea:
O altă opinie – punem virgule între subiect și predicat pentru că vorbim o limbă preponderent orală, cu o prea scurtă istorie scrisă, și puțini dintre noi fac distincție între cum se scrie și cum se vorbește (de unde și „calitatea” textului românesc modern, în general). Să-ți dau un exemplu. Cînd lucram la TV, unii colegi (colegi editori, presupus cunoscători de limbă română la nivel academic) puneau virgule între subiect și predicat în textele de prompter. Întrebînd de ce, primeam același răspuns – „lasă virgula acolo, că ajută prezentatoarea la intonație”.

„Punctuatia, aceasta maiastra necunoscuta a contemporaneitatii, considerata inutila sau maximum apa de ploaie de catre aceia care habar n-o au, poate face dintr-o fraza un hatis. Da, chiar unul de nepatruns. Si-apoi ne miram ca nu-ntelege nici dracu’ ce vrem.

Revelai azi-noapte. Punem virgule-ntre subiect si predicat fiindca suntem contemplativi. Tergiversam. Ne sparie actiunea predicatului, franchetea lui, îndemnul la dinamism. Ne e frica de violenta predicativa. Si-atunci, clipim un pic, punem o virgula dupa subiect, ca s-avem ragazul necesar razgândirii. Amânatori implacabili. Miorita. Cred ca virgulele-s ca ovulele. Ne nastem cu un numar fix. #numairisipitivirgule” – Ana Barton

Nu stiu cum putem rezolva problema asta – scriem din ce in ce mai prost, mai incorect si nu, nu e vorba numai de graba ori de mici scapari. Iar la ce val vine din urma scuipati in san, ca n-o sa mai puteti citi curand nimic …

Comentati?