Puteam sa-i spun, la fel de bine, „Minunatii” si nu exageram deloc. Jura Marcu Dimitrie este un om minunat. Cititi-i blogul si motivatia ocupatiei sale si-o sa-mi spuneti ce simtiti dupa … Eu imi iau portia de curat, autentic, frumos, de cate ori are vreme sa scrie si pe blog. Astazi m-am decis sa va arat o surpriza de la acest om de o puritate aproape ireala. Cine este el aflati cercetandu-i blogul. Nu va grabiti, faceti-o temeinic pentru ca in fiecare fraza el ascunde cate-o pilda, ne spune cate-o poveste … Haideti sa credem in povesti!
„La fel ca bunicul meu, am renunţat la tot ca să lupt pentru a salva moştenirea pe care a lăsat-o el. Moştenire de care, astăzi, pare să nu-i mai pese nimănui. Lupt pentru sufletul neamului meu. Că e o luptă fără sorţi de izbândă ştiu. Dar menirea unui luptător nu e izbânda, ci lupta.Se spune că atunci când murim mergem la strămoşi. Cum vom putea da ochii cu strămoşii după ce ne-am bătut joc de tot ce au luptat ei să ne lase moştenire?”
Mitologie românească pentru copii from Decebaluirea by Jura Marcu Dimitrie
Astăzi încep o poveste pentru copii. Nu e o poveste inventată, ci o poveste adevărată. Mai bine zis o serie de întâmplări adevărate care s-au întâlnit într-o poveste.
Personajele acestei povești nu sunt fantastice. Ele există, au trăit printre oameni, i-au ajutat sau i-au pedepsit după meritele lor, dar apoi au plecat. Unde, nu știe nimeni. Poate c-au devenit invizibile. Poate-au fugit într-o altă lume. Sau poate doar se ascund. Se știe, însă, de ce au dispărut. Pentru că oamenii n-au mai crezut în ele.
Muma Pădurii, Zânele, Balaurii, Șoloimonarii, Ielele, Pricolicii etc. nu sunt simple ființe din mitologia noastră, din povești inventate pentru copii. Românii au trăit alături de ele până nu demult. Noi, oamenii mari, refuzăm să mai credem în ele, deși nu înțeleg de ce. Credem mai degrabă în extratereștri sau Atlanți, decât să credem că există cu adevărat Muma Pădurii. Dar copiii sunt altfel decât noi. Și stă în puterea lor să readucă în lume toate aceste ființe, prin simpla credință în existența lor.
Pavel cel puternic
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Iar eu vă povestesc spre neuitare, așa că luați aminte, dragi copii.
Trăiau odinioară, într-un sat de munte, doi bătrânei. Aceștia aveau un nepoțel pe nume Pavel, și țineau la el ca la lumina ochilor. Băiatul era orfan, căci mama lui murise la scurtă vreme de la naștere, iar tatăl încă și mai înainte, de o boală necunoscută. Unii spuneau c-așa le-a fost ursit, alții credeau că o vrăjitoare hapsână le făcuse farmece. Ce va fi fost cu adevărat, numai Dumnezeu poate ști. Ce știm noi este că, rămas fără părinți, pe băiețel l-au crescut bunicii din puținul lor: aveau trei vaci, doi boi și câteva găini.
Vara, bătrânii își luau tot avutul și urcau la coliba din Plai. Aici lucrau să strângă fân pentru iarnă, iar vitele lor aveau iarbă din belșug, apă și răcoarea pădurii. Pe Pavel îl luau cu ei, mai întâi înfășat, într-un coș de nuiele; apoi, când a învățat să meargă, urca și el pe jos, ținându-se când obosea, de coada unui bou mai blând.
În a șasea vară de când se născuse Pavel, bunicii îmbătrâniseră mult. Aveau nevoie de ajutor la lucru, dar bani să plătească o slugă n-aveau. Așa că, odată urcați pe Plai, bătrânul îl luă pe genunchi și îi zise:
– Pavel, dragu moșului, noi fără ajutor nu ne mai putem descurca. Acu tu ești mare și știi rostul la toate. Vara asta trăbă să grijești tu de vaci.
Copilul ascultă întâi nedumerit, apoi răspunse vesel și încrezător:
– Lasă, bunule, n-ai nicio grije, le duc eu la păscut, că acuma-s ficior!Și-ntradevăr, față de alți copii de vârsta lui, Pavel știa rânduiala gospodăriei, era harnic, iute și îndrăzneț. A doua zi, dis de dimineață, Pavel se trezi, își luă străituța cu merinde, dezlegă vacile și boii din coteț, și porni prin pădure în jos, spre pârâiașul pe lângă care creșteau brusturi dulci, numai buni să sporească laptele vacilor. Coborând, Pavel fluiera și chiuia de răsuna pădurea. Oamenii de la alte colibi aflatepe dealurile dimprejur, îl auzeau și se mirau de destoinicia lui.
Ajunse la pârâu, vitele băură apă și începură să pască. Pavel își așternu o pătureică de lână, se întinse pe ea și, fără să vrea, adormi adânc. Se trezi abia de amiază când Zânolea, vaca cea mai bătrână, se sătură de păscut și se scutură, zdrăngănind cu putere clopotul de la gât. Deschise ochii și văzu că peste pădure se așternuse o negură deasă și umedă. ”Ar trebui să urc cu vacile către colibă, se gândi, nu cumva să mă rătăcesc.”
Se ridică și încercă să le mâne dar, ca un făcut, vacile nici nu-l băgară în seamă. Ba mai mult, vrând parcă să-i facă în ciudă, apucară de capul lor prin pădure, atât de iute că Pavel trebuia să alerge ca să nu se piardă de ele. Degeaba le strigă pe nume, degeaba le amenință; vitele se opriră abia când ajunseră într-o poieniță plină de flori și iarbă mănoasă. Acolo, păscură până pe înserat. Pavel știa că trebuie să se întoarcă pe Plai dar vacile nici nu voiau să se urnească din loc. Băiețelul se necăji și începu să plângă. Atunci se dezlănțui ploaia și norii întunecară cerul, astfel că bezna se lăsă în pădure înainte de vreme. Parcă norocul fugise, și toate relele se abătuseră deodată asupra lui.
Dar Pavel nu era ca alți copii și nu se pierdu cu firea. Înțelese că nu mai este chip să ajungă la coliba bunicilor și își spuse:
– Musai să-mi caut un adăpost, că mă umple ploaia până dimineață. O să mă îmbolnăvesc și bunicii vor trebui să aibă grijă și de mine.Chiar atunci, ca prin minune, zări în mijlocul poieniței un copac bătrân și găunos. Cum apăruse acolo, nu-și putea închipui, că doar în poieniță nu găsise decât iarbă și flori. Dar, oricum va fi fost, copacul apăruse la momentul potrivit, și mai avea și o scorbură încăpătoare, așternută cu frunze uscate. Pavel intră degrabă înăuntru, se ghemui în frunze și închise ochii. ”Ce noroc pe mine, gândi.” Atunci se simți învăluit de căldură, de parcă cineva l-ar fi ținut în brațe, și adormi numaidecât. Când se trezi era dimineață și nu era culcat în scorbură; îl ținea în poală o femeie bătrână.
Va urma.