Parca a fost ieri

2nosesParca a fost ieri – L-am primit cadou de ziua mea. Intr-o punga de cadouri. Habar n-aveam ce mi se pregatise. Pe „drumul” dintre bratele celui ce mi-a oferit cadoul si pana a-mi ajunge in brate din punga de hartie s-a auzit un fosnet. Apoi s-au itit niste urechi. De catifea. Si-apoi cei mai frumosi ochi din lume.

N-am avut niciodata un caine. Pana la el. Si nici el nu a avut vreodata vreun stapan, nici in alta viata (sunt sigura!) si nici in asta. Ne-am vazut si ne-am legat. Din prima clipa. Iar in urmatorii 12 ani amandoi ne-am schimbat si am crescut. Parca a fost ieri.

 

snoopy

Am locuit la bloc in toti anii astia, desi mi-as fi dorit o casa. Cu curte. Ca sa poata el alerga in voie, dupa pofta inimii. Am redescoperit parcurile si peticele de verdeata si padurile din jurul Bucurestiului datorita lui.

Am avut un prieten atunci cand aveam mai mare nevoie de unul. M-am simtit uneori singura, dar niciodata cand el era langa mine.

Am primit dragoste neconditionata, dar nu intr-un mod servil ci dragoste si sentimentul acela ca cineva iti apartine, e al tau si numai al tau. Cand mergeam la plimbare, chiar si dupa ce se imbolnavise, parea destul de sigur ca el e cel in charge, cel responsabil – la urma urmei era mai rapid, mirosea chestii, avea idee mai multa si mai buna decat mine despre cum merg lucrurile in natura, in padure.

Nu se temea de nimic, in afara de artificii. I-am facut o multime de fotografii dar tot mi se pare ca sunt putine acum.

Era fericit mai ales cand eram afara, se simtea bine si in casa dar era ingrozit de ideea de baie, de spalat, desi iubea apa. Uneori picioarele din spate plecau de capul lor de sub el si cred ca asta-l speria cel mai tare – ca nu mai are controlul. Am improvizat tot felul de solutii antiderapante, il rugam frumos – si pana la urma venea, dar avea oroare de suprafetele lucioase.

Eram un fel de cuplu ciudat, amandoi fascinati si incantati unul de celalalt. Amandoi protectori. Statea intre mine si straini; daca era musai se muta dar statea in raza mea vizuala si ramanea plantat acolo. Era hotarat sa ma apere de orice. Mai ales de pisici. Desi s-ar fi jucat cu ele, iar eu nu am o problema cu pisicoasele.

Unii spun ca semanam; altii au incercat chiar sa-mi demonstreze asta: privirea, culoarea ochilor, unele gesturi. Stiu sigur ca m-a invatat sa iubesc.

Intotdeauna a dormit in aceeasi camera cu mine. Ani multi chiar in pat, la picioare. In ultimul an, pentru ca ii era greu sa se urce si pentru ca-l supara tare rau coloana, se aseza cu spatele rezemat de sertarul de sub pat dar cu capul cumva dupa colt, ca sa ma vada. In noaptea in care a plecat s-a urcat in pat si s-a culcat lipit de mine.

A fost mereu vesel, prietenos, si – Oh, Doamne! – atat de curios! Era trist doar cand plecam si-l lasam acasa singur, dar se bucura infinit si indescriptibil cand ne intorceam acasa – indiferent ca era dupa o ora sau zece – intr-un mod greu de desenat … cu fiecare atom, cu toata fiinta lui.

Doisprezece ani de dragoste statornica, neconditionata si loialitate cum n-am mai cunoscut.

Ultimul an al lui cu noi ne-a rascolit de tot viata. S-a imbolnavit brusc, el care nu a fost la veterinar decat pentru vaccinul anual si deparazitarile de rigoare.

Despartirea noastra practic nu s-a produs; cel putin asa cred, pentru ca din momentul in care s-a lipit de mine si pana i-am simtit unicul zvacnet, practic finalul, timp de o ora nu s-a mai miscat. A dormit. Apoi inima lui generoasa, plina de toata dragostea de pe pamant, s-a oprit.

N-am vrut sa cred ca asta a insemnat acea lovitura in plex care m-a trezit din somnul ce abia se instalase. Am dus mana spre capul si botul lui in incercarea de a-l linisti, crezand ca viseaza si e in plina alergare in visul lui. Si nu s-a miscat. Atunci inima mi s-a chircit si am inteles ca s-ar putea ca drumul nostru impreuna sa se fi oprit atunci, acolo.

Se intampla la 2 si jumatate noaptea. La 3 jumatate eram in masina si mergeam spre Sinaia. I-am gasit un locsor de odihna intr-unul din locurile in care-i placea sa alerge si unde era cel mai fericit: munte, brazi, racoare, bete!!! “Adu’ batu’!” era comanda lui favorita.

La 6 jumatate era deja lasat singur acolo. Am apucat sa coboram de la Sinaia si ne-am oprit in afara drumului. Si doi oameni mari, constienti ca pentru el era de-acum mai bine, am izbucnit intr-un plans cu sughituri si suspine. Pierdusem un prieten. Pe cel mai bun.

Sunt fericita ca l-am cunoscut. Ca ne-am gasit. Ca el mi-a fost primul si ultimul prieten necuvantator pe pamantul asta. Pentru ca nu voi mai avea altul si nici macar nu voi mai incerca o legatura ca asta in viata mea! Si-as vrea ca – mai ales cainii! – sa traiasca mai mult. Si va doresc din tot sufletul ca si voi sa aveti sansa sa va gasiti un prieten asa cum a fost Snoopy.

Chiar daca el a fost cel mai grozav caine din Univers si altul ca el nu va mai exista!

Parca a fost ieri …

3 comentarii pe “Parca a fost ieri

  1. Costica Jurubescu

    - Edit

    Reply

    Drumul vostru împreună nu s-a terminat atunci, acolo. Voi sunteți încă împreună și așa va rămâne mereu.

Comentati?