Pe 30 Martie anul trecut postam „Despre o rochie” de Cristina Snyder. Astazi e 30 Iunie si cu o intarziere de o luna, la un an distanta, va aduc o alta poveste, cu o alta rochie dar cu aceeasi eroina:
Cativa dintre voi stiti povestea rochiei mele albe. Asta e cealalta rochie din pachetul de la ajutoare venit in 1989 si adus acasa de mama. In fotografie nu se vede, dar ca si cea alba, era imposibil de lunga si de nepurtat afara din casa. Aveam 26 de ani si eram plina de complexe: prea mica de inaltime, un ochi mai mare si unul mai mic, maini care se miscau fara gratie, fruntea prea inalta. In rochia asta cred ca am invatat sa flirtez. Oarecum. In sensul ca nu m-a mai intrebat de atunci incolo vreun baiat daca mi-e foame sau daca ma simt bine, cand eu credeam ca il am la degetul mic pe vino-ncoace. Douazeci de ani mai tarziu, ma gandesc cu oarecare ciuda la cat timp am irosit nesimtindu-ma bine in pielea mea. Aveam de partea mea tineretea. Eram OK. Dar mi-a trebuit o rochie sa ma gaseasca si sa ma iubeasca.
de Cristina Snyder